Can We Be Togheter? ~ Larry Stylinson ~

Capitolul 42

Perspectiva lui Louis

     Puteam simti cum Harry incearca sa isi arate toate sentimentele prin imbratisarea puternica pe care mi-o oferea. El niciodata nu a fost bun cu cuvintele, dar pe mine nu m-a afectat niciodata asta. Sentimentele lui mereu puteau fi citite prin micile gesturi pe care doar eu puteam sa le citesc. Sau cel putin imi place sa cred asta: ca sunt persoana care il intelege cel mai bine. Harry mereu a fost atat de sensibil. Si asta ma captiva de fiecare data. Mereu ramaneam surprins de toate emotiile care se citeau pe fata lui...sau mai ales in ochi. El nu realiza niciodata cum orice facea ma surprindea mai mult decat orice altceva. Cum i se strecurau emotiile pe fata lui cand citea o carte sau vedea un film. Sau cat de mult se lasa afectat de orice se intampla in jur. Mereu ma trezeam holbandu-ma la el.

     Chiar si acum mai tin minte momentul cand eu aveam 10 ani si eu cantam la pian o melodie foarte grea pentru varsta mea. Ma chinuisem saptamani intregi sa o cant fara greseala. Era o melodie care ii placea lui Harry si i-am promis ca o sa o invat pentru el. Si o invatasem. Tin minte ca am fost asa mandru de mine dupa. Dar am ramas surprins ca dupa ce terminasem cantecul l-am observat pe Harry ca plangea. Prima oara ma panicasem, chiar speram ca o sa-i placa.
      -Scuze daca nu a iesit cum ti-ai dorit...inca mai exersez la ea, am zis eu in timp ce ma jucam cu degetele.
      -A fost minunat, Louis! Mi-a spus in timp ce isi stergea lacrimile cu manecile ploverului gros pe care il purta.
      -Atunci de ce plangi?
      -Pentru ca te-ai straduit atat pentru mine, multumesc, mi-a spus apoi cu un zambet.
       Atunci am realizat cu adevarat ca Harry are cea mai sensibila inima. Si era ceva ce admiram inca de cand eram mici.

Simteam cum tot timpul din lume se scurgea asa repede cand eram cu el. Ma surprindea orice facea.
    
     Si mereu am crezut ca sentimentul asta e unul normal cand vezi o persoana atat de diferita fata de tine. Ideea sa te intrige si sa te faca sa iti doresti sa vezi mai mult din ceea ce ofera. Acum, fiind in bratele mele, realizam ca poate nu e chiar asa.

     Am stat cateva secunde imbratisati, uitand de absolut tot ce ne inconjoara . Eram doar noi doi si nimeni si nimic altceva. Deodata Harry a oftat si am simtit cum mi-a strans tare tricoul in pumnii sai.

     -Hei, Harry...am inceput eu, incercand sa ma departez putin de el doar ca sa pot sa ii vad fata, dar el m-a strans mai tare in brate.

     -Inca putin, te rog. Simt ca daca o sa-ti dau drumul acum... ii puteam auzi cuvintele soptite. Vorbea atat de incet incat prima oara am crezut ca vorbea cu el insasi. Si simteam cum ma apasa ceva greu pe piept cand am realizat cat de vulnerabila ii era vocea. Deja puteam simti cum incepe sa tremure usor, fiind pe puctul de a incepe sa planga.

     Ala a fost momentul in care am simtit ca cedez.

     -Nu, Harry! Am strigat eu si l-am departat, mainile mele inca ramanand pe umerii lui. Acum era distanta intre noi, indeajuns sa ii vad fata indurerata a lui Harry care ma scotea din minti. Te rog, nu fii asa din cauza mea. Nu merit! Am inceput sa tip, dar nici eu nu stiam de ce simteam nevoia sa vorbesc mai tare decat trebuie. Uite, imi pare asa rau pentru absolut tot. M-am pierdut, eram confuz, nu stiam ce sunt toate emotiile pe care le traiam. Eram speriat. Foarte speriat ca tu ai realizat ca a fost o greseala ca te-ai apropiat atat de mult de mine si ca regretai. De aceea am si reactionat asa cand am auzit ca ai plecat cu Izzy. Fiindca...am nevoie de tine... am zis pierdandu-ma in cuvinte si in toate lucrurile pe care le traiam in acel moment. Stiu, sunt un egoist, dar tu ma ajuti sa fiu o persoana mai buna. Cu tine experimentez noi emotii. Te rog fii alaturi de mine in continuare! Am tipat si am inceput sa plang, aruncandu-ma inapoi in bratele lui, siroaie de lacrimi prelingandu-se pe obrajii mei.

Perspectiva lui Harry

     Ala a fost momentul cand chiar am ramas blocat ca o stana de piatra. M-am panicat pentru ca nu il mai vazusem pe Louis plangand. Nici macar cand i-a murit cainele la 6 ani. Tin minte ca era foarte atasat de el, avea un ciobanesc german pe nume Axel. Statea toata ziua cu el si ii povestea absolut orice in timp ce cainele mereu dadea din codita vesel, gata sa-si asculte stapanul. Dar cand s-a imbolnavit, Louis nu a plans cum se astepta toata lumea. Zicea ca nu voia sa-l vada plangand. In comparatie cu el, eu am plans mult timp. Zile intregi se punea seara in fata terasei si se uita la cer. Mereu imi spunea ca Axel e acolo sus o stea si ca ne urmateste. Si ajunsesem sa il cred si eu. Eram inca mici, ne legam de orice ca sa nu ajungem raniti.

    Acum totul este diferit. Am crescut si stim cum sa ne descurcam cu emotiile mai bine. Sau cel putin asa ar trebui. Si faptul ca am vazut lacrimi in ochii lui Louis m-a socat foarte tare. Louis nu plansese in viata lui, de ce plangea acum? Ma simteam oribil la ideea ca eu eram motivul lacrimilor lui.
     Instinctiv, i-am luat fata in palme si i-am sarutat fiecare lacrima in parte, indepartand-o. Ratiunea mea disparuse complet, singurul lucru in mintea mea fiind acum Louis si dorinta de-al consola.
      Mai rau decat pe mine, gestul acesta l-a luat prin surprindere pe Louis. Amandoi stiam ca eu nu fac lucruri de genul. Dar asta se intampla de fiecare data cand eram cu el: experimentam trairi si emotii noi.
       -Harry...s-a chinuit Louis sa zica in timp ce sughita de la plans.
       -Shh, am zis eu bland. Louis, ultima perioada a fost un chin pentru mine. Am realizat ca mi-e greu sa nu fii in preajma mea. Ma trezeam mereu ca voiam sa vin pur si simplu la tine si sa te iau in brate, simteam nevoia sa radem si sa vorbim ca inainte. Nu imi pasa ca era sub forma de prietenie sau altceva. Aveam nevoie de prezenta ta. Dar mereu imi aduceam aminte ca tu ai fost cel care nu m-a mai vrut...am spus gandindu-ma la mesajul din noaptea in care m-a lasat sa-l astept ore intregi.

       -Cand ti-am aratat ca nu te mai vreau? Eu mereu am nevoie de tine, spune, oprindu-se din plans.
       Camera era usor luminata de o veioza, lucru ce crea mici umbre pe fata lui. Puteam observa ca era putin stanjenit si clipea foarte des ca sa scape de lacrimi. Nu se uita la fata mea, ci oriunde altundeva. In interiorul meu, eram fascinat de emotiile pe care le arata pentru prima data. Vulnerabilitatea nu era punctul lui forte. Si stiam ca nu ii place sa il stie lumea sensibil. El face orice sa ii faca pe ceilalti fericiti. Imprastia lumina si culoare in jurul lui ca niste focuri de artificii. Poate si asta il facea asa de placut pentru toata lumea si special.
        
        Usor m-am departat de el ca sa-mi scot telefonul din buzunar. Si i-am aratat mesajul pe care il primisem de la el si de la care a inceput totul. Ma asteptam ca o sa izbucneasca in ras sau sa-si revina la realitate,  spunandu-mi ca trebuie sa ne departam si ca tot ce am discutat in seara asta a fost din cauza atmosferei si a unui moment slab. Acum deja eram foarte calm si pur si simplu ii asteptam reactia.

         Dar in loc de chicot, am observat cum Louis a inceput sa se uite confuz la mesaj. Prima oara am crezut ca nu vedea bine din pricina faptului ca a plans. Dar...
        -Nu am scris niciodata asa ceva, mi-a spus calm, facand de data asta contact vizual cu mine. Si puteam observa in ochii lui ca nu ma mintea.
        Apoi eu am fost cel care s-a incruntat.
        -Cum adica nu...mesajul asta l-am primit de la tine in noaptea in care ai plecat cu Adeline. Din cauza lui am fost si suparat, spuneam raspicat de parca ma verificam daca zic corect tot ce zic.
         -Harry, nu am scris niciodata mesajul ala. In seara aia am dus-o acasa doar. Si nu am putut sa iti dau mesaj sau sa te sun ca imi murise bateria. Altfel nu te lasam atata timp fara sa stii de mine. Acum deja nu mai plangea, ci era foarte confuz si uimit de ceea ce ziceam.

         -Deci, practic, am stat certati din cauza a ceva ce nu s-a intamplat de fapt? Zic, realizand cat de ciudata e situatia.
         -Se pare ca da, a zis incrutisandu-si bratele la piept.
         -Pai atunci cum a ajuns mesajul ala la mine?
         -Pai singura persoana care era cu mine la ora aia era...
         -Ade, zic dur, facandu-l pe Louis sa dea usor din cap ca da.

------------------------------
In sfarsit am actualizaat. Chiar sper sa va placa ce am scris. Am stat ceva vreme gandindu-ma la topica actiunilor. Oricum, nu o sa mai postez la cateva luni cum am postat capitolul asta. Va multumesc pentru absolut tot si ...sa fiti pregatiti pentru urmatoarele capitole😁❤

(Capitolul acesta l-am scris in timp ce ascultam Can't Help Falling In Love With You de Haley Reinhart. Poate de aceea nici nu m-am axat pe o cearta apriga intre cei doi.)

P.S.: I m so sorry. Stiu ca am actualizat acum cari de ani. Dar sper ca pot sa ma revansez :) va pup❤