Prințul dispărut (volumul 1)

18. Patru direcții

Piciorul lui apăsa cu putere accelerația, în timp ce inima îi bătea cu putere în piept. Stropi de transpirație luceau pe fruntea sa încrețită, mintea lui neștiind unde ar trebui sa fie.

Ar trebui să fie la Adelaide, care acum este singură cu acea fată, despre care nu știa prea multe? Spera din tot sufletul ca aceasta să nu îi creeze probleme sau și mai rău, să fie mai periculoasă decât pare iar partenera lui să fie rănită. 

Sau ar trebui să fie la caz și la Victoria, care era în mașina pe care al nu a oprit-o? Dacă oprea mașina atunci ea era sigur în viață și cu siguranță tot cazul se termina cu bine. Acum nu mai era atât de sigur de asta.

Opri mașina Adelaidei lângă a sa și îi coborî din ea, mergând cu viteză spre gemeni și spre Toni care părea a fi agitat.

  — Încotro? întrebă Dylan, privind încruntăturile celor trei. Își trecu brațul peste frunte, ștergându-și stropii de transpirație, apoi își drese vocea, aștepând ca aceștia să vorbească. 

  — Nu știm! răspunse într-un final Ethan, oftând apăsat, făcându-l astfel pe Dylan să se încordeze. Își încleștă maxilarul, privindu-i pe rând pe cei trei din fața lor.

—  Cum adică nu știm? zise mai dur decât și-ar fi dorit, începând a se plimba agitat dintr-o parte în alta.

—  Nu mai sunt camera de filmat în porțiunea asta de oraș. Nu știm în ce direcție a plecat! continuă Ethan, începând să fie și el din ce în ce mai stresat de faptul că Victoria rămânea fără timp.

— Ne despărțim! Sunt doar... murmură Dylan, fiind întrerupt de Toni.

—  Sunt doar patru direcții în care ea ar fi putut să meargă și avem 3 mașini, zise Toni, oftând apăsat. Trebuie să așteptăm ajutoare, Dylan!

— Ca să ce, Toni!? Să ne ajute să o dezgropăm pe Victoria? Da, e o idee excelentă! țipă Dylan, aruncându-și mâinile în aer! Tu nu înțelegi că nu mai avem timp ca să o găsim vie!?

  —  O iei prea personal, calmează-te, omule! zise Toni, privindu-și amicul. Nu îl știe de mult timp, dar nu îl văzuse pe Dylan nicio dată atât de încruntat.

—  Pentru că este! Nu îmi permit luxul să mai găsesc o persoană moartă doar pentru că nu am acționat la timp! spuse Dylan, trecându-și mâinile prin păr, trăgând cu putere de vârfurile acestuia.

—  Dacă e vorba de Louis, n-a fost vina ta! 

—  Ba a fost, Toni! A fost pentru că n-am ajuns la timp! Pentru că mi-am dat seama prea târziu de tot! Eu...

—  Taci! Și tu! zise Ethan, făcându-le semn celor doi bruneți să se potolească. Ce facem? ne certăm în loc să găsim o soluție! 

  — Ne despărțim! spuse Danial, scoțându-și telefonul din buzunar intrând pe google maps.

—  Cum? întrebă Toni, neștiind pe care drum ar trebui să meargă.

— Deci astea două sunt cel mai puțin folosite! Tu cu Toni mergeți pe cel mai necirculat! murmură Danial, făcând semn cu capul spre Dylan. Eu mă voi împărți pe următorul necircukat iar Ethan o va lua pe cel mai populat. De multe ori, exact unde nu te aștepți ar putea fi!  

  —  Ești genial! spuse Dylan fugind spre mașină, urcându-se la volan.

  —  Nu te obișnui să auzi asta! zise Ethan bătându-și fratele geamăn pe spate, îndreptându-se spre mașina.

—  De ce mi-ai dat Doamne dublură? Să mă enerveze mereu? zise Danial dramatic, privind supărat cerul . Se urcă în mașină, privind cum Toni urcă în a lui Dylan.