Prințul dispărut (volumul 1)

46. Nu faci față? Pleacă.

Ochii lui verzi cu irizații negre priveau gânditori clădirea impozantă, cunoscută și drept marele sediu Maxwell, în timp ce degetele lui băteau în volan, un ritm necunoscut chiar și lui.

Era agitat, căci nu mai participase la un asemenea caz de prea mult timp, și se temea că metodele lui vechi nu ar putea scoate informațiile necesare pentru salvarea celor doi detectivi.

Toată lumea se baza pe el, iar el simțea că se va sufoca curând dacă nu își va șterge conversația cu Elena din minte.

Problemele lui personale trebuiau să dispară, căci serviciul și viața personală nu făceau o echipă bună, iar el avea nevoie de o gândire logică și clară.

Își privi telefonul ce suna pe bord fără oprire de zece minute, întinzându-se fără chef după el. Numele, alături de poza ei, apărură pe ecran, iar blondul respinse apelul, închizând telefonul.

Îl roti printre degete câteva secunde bune, apoi, cu hotărâre în privire, deschise torpedoul și aruncă telefonul printre actele deranjate ale mașinii.

Când o altă mașină parcă lângă el, Arthur își mută privirea spre cerul ce începea să capete, ușor, o nuanță de albastru mai deschis, semn că soarele avea să răsară în următoarea oră, iar timpul începea să se scurgă din ce în ce mai repede, în defavoarea lor.

Cu o inspirație adâncă, blondul se întinse după ochelarii de soare albaștri pe care îi avea lăsați pe scaunul de lângă el, trecându-și mâna de două-trei ori prin păr, până când reuși să îl facă să stea cât de cât pe spate.

Coborî din mașină, trântind cu putere portiera mașinii, apoi își așeză ochelarii de soare pe cap, începând să meargă cu pași mari și apăsați spre intrarea în sediu.

Niciun paznic nu se afla la intrare, așa că Arthur se opri în mijlocul holului, rotându-și de câteva ori privirea în jur, în căutarea unuia.

Când realiză că holul e pustiu, se duse spre scări, urcând la etajul indicat de Will printr-un mesaj, hotărât să ceară cuiva să păzească intrările în sediu.

Deși se aștepta ca totul să fie cufundat într-o agitație de nedescris, lucrurile erau chiar pe dos.

Tot etajul era îmbibat în liniște, și cu cât mergea mai mult, cu atât vedea mai mulți polițiști care, în loc să muncească, priveau concentrați la televizoarele amplasate în sălile de așteptare, și care speculau, după părerea lui, numai tâmpenii.

- Scuză-mă! Îl caut pe Daniel Preston! Arthur se adresă unui bărbat șaten și înalt, care, după părerea lui, nu era un polițist, datorită hainelor comode în care acesta era îmbrăcat.

Șatenul își ridică privirea din telefon, dregându-și vocea, ochii lui verzi scanându-l pe bărbatul din fața sa din cap până în picioare.

- Eu sunt Daniel Preston! Presupun că tu ești Arthur Moore! Vocea obosită a acestuia răspunse într-un final, pașii lui apăsați venind spre Arthur, care întinse mâna spre el.

- Chiar el! Spuse cu un nod în gât Arthur, când Daniel îi strânse cu putere mâna în salut.

Cazul avea să înceapă iar el trebuia să concentreze doar pe asta.

- Urmează-mă! Daniel își așeză telefonul în buzunar, începând a merge cu pași grăbiți și apăsați de-a lungul holului, oprind în fața unor uși duble, cu geamuri mate.

Daniel deschise ușa, intrând în încăpere, urmat de Arthur care se opri în tocul ușii, privindu-l pe bărbatul din fața lui, ce se plimba dintr-o parte în alta a încăperii.