Prințul dispărut (volumul 1)

45. Vin după tine

Ochii lui se obișnuiseră deja cu lumina săracă din încăpere, însă corpul lui refuza să facă același lucru cu frigul ce-i măcina oasele.

Îmbrăcat doar într-o pereche de blugi negri, Dylan simțea cum avea să se transforme cât mai curând într-o statuie de gheață.

Cimentul de sub el era dur și umed, la fel și pereții din jur, iar mirosul de mucigai era accentuat, creându-i lui Dylan o stare de amețeală.

Bluza lui era ruptă și înconjurată pe brațul Adelaidei, într-o încercare de a-i opri sângerarea. Capul ei se odihnea pe pectoralul lui, iar respirația părea să fie regulată.

Mâna lui stângă, îi ferise șuvițele murdare de sânge și pământ de pe față, în timp ce mâna dreaptă îi înconjura talia, oferindu-i sprijin.

Deși simțea frigul din încăpere până în măduva oaselor, spera să emane destulă căldură pentru bruneta din brațele lui.

- Îmi pare atât de rău, iubito! Șopti cu chipul asupra ei, sărutându-i apăsat tâmpla, mâna lui stângă mângâindu-i în treacăt obrazul palid.

Înghiți în sec, sprijinindu-și capul de peretele din spatele său, închizându-și ochii, lăsând lacrimile fierbinți să cadă pe chipul murdar și înghețat.

Viața din obrajii ei dispăruse, iar el se chinuia să se gândească că ridicările toracelui ei nu sunt doar în imaginația lui.

Buzele îi erau crăpate, ochii, plini de o strălucire aparte cândva, erau acum închiși, iar sunetul vocii ei părea că se pierduse în momentul în care, cel al armei prinsese viață.

- Te rănesc, orice aș face, și îmi pare rău! Ai avut dreptate, ai avut o viață frumoasă până să mă cunoști pe mine! Murmură, strângând-o mai tare la pieptul lui, începând a se legăna într-o parte și în alta, cu corpul ei în brațe. Îmi pare atât de rău!

Șopti, trecându-și mâna stângă peste obraji, într-o încercare eșuată de a-și șterge lacrimile.

Plânsul începea să fie din ce în ce mai gălăgios, iar aerul din jurul lui părea că devine inexistent. Își închise iar ochii, încercând să își calmeze bătăile mult prea rapide ale inimii.

La prima lor întâlnire, la primul lor dans, Dylan își jurase că nu va lăsa în veci făptura din brațele sale să cadă.

O altă minciună, o altă promisiune încălcată, o altă rană.

O lăsase să cadă atât de rău, încât îi era frică că nimeni nu va mai avea ce să salveze din inima ei.

Își aducea aminte momentul în care i-a mărturisit că o iubește, în Los Angeles, în noaptea strângerii de fonduri.

Singurul moment din viața lui, când universul a părut că-i zâmbește larg, încurajator. Singurul moment în care s-a simțit iubit profund și sincer. Singurul moment în care viitorul lui nu se mai vedea singur, ci îmbrățișat cu al ei.

Fusese atât de fericit, și plin de siguranță, încât se lăsase păcălit.

Nenorocitul de univers îl lăsase să creadă că va putea fericit.

Îl lăsase să creadă că acel gol din interiorul său va fi într-un final, plin.

Iar el fusese suficient de prost încât să creadă că va scăpa nepedepsit.

Bunicul său îi spusese că secretele au un cost, dar refuzase să creadă că el va plăti vreodată pentru ale sale.

Soarta voia să îi demonstreze că totul merge după reguli stricte, iar el încălcase prea multe din ele, ca să fie trecute cu vederea.