Prințul dispărut (volumul 1)

14. Două luni

     Două zile trecuseră pentru Dylan chinuior de încet. Durerea de cap nu dorea parcă deloc să-l lase, dar totuși se mulțumea că scăpase de bandaj. Rana lui se închidea ușor, iar asta nu putea decât să-l bucure.  

   După multele analize pe care le făcuse în aceste două zile, Dylan era înfârșit externat. Încă trebuia să mai stea acasă o săptămână, pentru a se odihni, dar abia aștepta să se poată întoarce înapoi la cazuri.

 În singurătatea sa, fără familie și prieteni, cazurile erau singurele care îl mai țineau în viață. Mintea lui era mereu ocupată, la fel și timpul său. De obicei nu iși lua concediu decât două zile pe an, pentru că era obligat, în rest el era zi și noapte cu cândul la cazurile sale. Mintea lui era încărcată numai de ele.

 Dar acum, nevoit fiind să își ia o săptămână concediu medical, simțea cum va înnebuni. 

    Ieși pe ușa salonului său, salutându-și din mers medicul, și cu pași mari se duse spre salnului lui Toni. Nu a reușit să meargă la el deloc, iar el ardea de nerăbdare să-l poată vedea.

    Întrat la el, zâmbi strâmb, atunci când brunetul cu ochi albaștri îl întâmpină zâmbind.

  —  Ce faci bătrâne? Arăți bine! râse Dylan, privindu-i vânătăile lui Toni. Acesta doar se strâmbă și pufni sarcastic.

—  Sunt convins! Toate femeile vor muri după mine! Zici că abia am fost dezgropat!  zise Toni pe un ton jos, încercând să se ridice.

  —  Ei, exagerezi! zise Dylan râzând, așezându-se pe scaunul de lângă patul acestuia.

—  Îmi poți da niște apă, te rog? întrebă Toni, privind cum Dylan îi întinde sticla cu apă, aflată pe noptieră. Mersi.

—  Cum reziști?

—  Mă dor toate ca dracu. Am impresia că mă voi transforma în cenușă curând. Dar voi fi bine. Tu? Cum ești? Am auzit-o că ți-ai luat-o și tu bine! râse Toni

—  Nu îți mai aduci aminte? Erai conștient...

—  Ciudat, dar nu. Chiar nu....

—  Sunt bine. Acum am să mă duc până la sediu, apoi, acasă.

—  Dylan? murmură Toni, atunci când Dylan dori să iasă afară.

—  Da? Spune.

—  Mersi că ai venit după mine. Ești un prieten bun! zise Toni, făcându-l pe Dylan să zâmbească.

—  Oricând, amice! murmură Dylan, ieșind afară.  

   Privi cerul, bucurându-se câteva secunde pentru căldura razelor de soare. Își privi telefonul care arăta ora nouă, și îndreptându-se cu pași mari spre ieșirea spitalului, își chemă un taxi. 

    Îi spuse taximetristului adresa și se lăsă pe spate, închizându-și ochii. Deși se odihnise, încă îi era somn. Nu dură mult până ajunse la sediu, iar ajuns acolo, o stare de neliniște îl cuprinse. 

Adelaide era cu siguranță supărată pe el.

   Deși avea impresia că a văzut-o într-o seară la spital, lângă patul lui, era convins că se înșeală. Cu siguranță, datorită situației în care se afla, mintea lui i-a jucat feste. Și-ar fi dorit totuși să fie adevărat. Și-ar fi dorit ca ea să fi fost lângă el, și să îi șoptească că totul va fi bine, că nu este singur.

 Dar, ceea ce nu știa Dylan era că ea chiar a fost acolo, și a stat la capul său până a adormit, mângăindu-i mâna, gândindu-se la gestul necugetat pe care partenerul său l-a făcut.