Prințul dispărut (volumul 1)

10.O să îmi duci dorul?

Așezați în jurul mesei de cafea  din fața canapelei, toată echipa aștepta cu sufletul la gură ca telefonul din fața lor să sune. Stresul îi apăsa cu putere pe fiecare în parte, iar limbile ceasului se opreau parcă în loc, pentru a le face în ciudă.

   Ethan bătea neîncetat cu degetele în masa de sticlă, în timp ce Mattew se plimba prin încăpere, având impresia că aerul devine din ce în ce mai greu de respirat. Adelaide se afla pe canapea, lângă Dylan, luându-și oja de pe unghii. Hanna mâzgălea pe o foaie de minute bune, iar Danial mai că ar fi ieșit afară să dea cu pumnul în ceva.

 Fiecare făcea față cum putea tensiunii, dar singurul care nu mai putea să reziste mult în această liniște era Dylan. Ar fi vrut să se ridice. Ar fi vrut să țipe. Ar fi vrut să îl fi putut ajuta pe Toni înainte să se ajungă la această problemă, dar era convins că dacă s-ar fi ridicat, Adelaide s-ar fi supărat. Trebuia să fie tare pentru ea.

  — Am adus banii! vocea groasă a lui Max îi făcu pe cei din încăpere să își mute atenția pe seful lor și să-l privească cu ochiin mari. Ușa se auzi trântindă pentru a doua oară, pe ea intrând un bărbat blond, care după părerea lui Dylan părea foarte familiarizat cu locul.  

  —  Tată! murmură Adelaide, ridicându-se de lângă Dylan, îmbrățișându-l pe bărbatul bond.   

  — Va fi bine! spuse acesta, sărutând-o pe cap.

—  Știu. Tată, el este Dylan, partenerul meu! zise ea, arătând spre Dylan, care se ridică ca ars de pe canapea, dând mâna cu tatăl Adelaidei.

—  Andrew! Îmi pare rău că ne cunoaștem în astfel de circumstanțe! 

—  Și mie, domnule Cooper! zise Dylan, privind cum Max trântește servieta pe masă.

—  Au sunat? întrebă Max, trecându-și mâinile prin părul care cândva era brunet.

  —  Nu! zise Dylan, oftând apăsat. Dar ar fi bine să fim pe poziții! Hanna, Mattew, treceți la calculatoare!

—  Ok, murmură Mattew, trândindu-se în scaun.

— Nu mai suport! Vă jur! Nu mai suport! zise Max, după jumătate de oră în care privi telefonul de pe masă, neputincios. Fiul său este în pericol, iar el pierde timpul în sediu, așteptând un telefon, sperând la bine, în loc să plece și să-și caute fiul.

—  Stai jos! zise calm Andrew, ochii lui albaștri fiind fixați pe podea.  

  —  Andrew, fiul meu ar putea fi mort!  El este undeva în orașul ăsta nenorocit, iar eu nu-l pot găsi! Înțelegi asta? Și este numai vina mea! 

—  Nu e vina nimănui! zise la fel de calm Andrew, ridicându-se în piciuoare, pentru a fi la acealși nivelul cu prietenul său din copilărie.

—  Ba este a mea! Ce a fost în capul mei când l-am băgat în Cubix? Nu o să fie bine! Cum Dumnezeului îl găsim!? Cum...    dar întrebarea lui rămase în aer, pentru Max era acum mult mai concentrat pe cel care îi dăduse  un pumn. Îl privi pe Andrew cu ochi mari și își duse mâna la obraz, înghițin în sec.

  —  Dacă stai aici și țipi și gândești negativ, nimic nu va fi bine! Calmează-te! Și nu uita, bagăți mințile în cap! Nu ești singur aici! Ești șeful unui sediu, la dracu! Ai aici o echipă gata să te ajute! Dacă tu nu crezi că totul va fi bine, ei cum sp creadă asta!? Revino pe pământ, Max! țipă Andrew, trâgând de vărfurile firelor de păr blond. 

—  Am zis că o să-l găsim, Max! Și așa vom face! spuse Dylan forțându-l pe Max să stea pe canapea.

—  Te-ai calmat acum?  întrebă Andrew, privind furia din ochii amicului său.