Prințul dispărut (volumul 1)

49. De ce a trebuit să moară?

Când totul e prea târziu.

— Ești ok? Toni întrebă, privindu-l pe bărbatul blond din stânga sa, care privea concentrat un pandantiv în formă de bufniță.

Își așeză arma în toc, privirea căzându-i, la rândul său, asuprea verghetei de la mâna sa stângă. Încă nu era obișnuit să o vadă pe mână, dar de fiecare dată când o purta, un sentiment de liniște îi cuprindea sufletul.

Se așeză pe banca, dintre două rânduri de dulapuri, apoi își așeză mâna pe umărul blondului, zgâlțâindu-l ușor.

— Arthur! Toni zise iar, pe un ton mai ridicat, făcându-l într-un final pe Arthur să ofteze apăsat și să își mute privirea de pe pandantiv, pe ochii albaștrii ai lui Toni.

— Simt că ceva nu e în regulă! Arthur recunoscu în final, fixându-și mai bine vesta antiglonț peste tricou, făcându-l pe Toni să-l privească curios.

— De ce? Crezi că Andrew Nash ne trage pe sfoară? Toni se încruntă, iar Arthur își masă ceafa, ridicându-se de pe bancă.

— Nu. Andrew nu ne-a tras pe sfoară, dar Ash ne induce în eroare. Știa cu putem ajunge la Andrew! Știa că vom face legăturile cu Ecaterina. Toate adresele la care ne ducem, sunt în oraș, sunt vizibile. Nu sunt potrivite pentru a ține prizonieri doi detectivi antrenați! Iar dacă nici una nu e bună, asta doar îl va avertiza pe Ash că venim! Arthur murmură, iar Toni aprobă, desfăcând sticla de apă pe jumătate băută, pe care o lăsase lângă piciorul băncii.

— Ai dreptate. Voi trimite pe altcineva la adresa noastră. Noi vom merge sus și vom încerca cu Andrew să găsim altceva! Toni spuse, iar Arthur aprobă, așezându-și medalionul în buzunarul din spate al blugilor.

— Ăsta e singurul lucru care nu e în regulă? Toni întrebă, arătând cu bărbia spre lănțișor, iar Arthur zâmbi, mergând înainte spre ușă.

— Așa ușor sunt de citit!?

— Ei bine, cred că toți suntem ușor de citit, atunci când cineva drag nouă nu ne părăsește mintea! Toni ridică din umeri, iar Arthur aprobă, urcând scările două câte două.

— M-am certat cu soția mea, înainte de a veni aici! E... complicat, dar știi, sunt momente în care chiar simt când ceva nu e ok cu ea. Acum este unul dintre acele momente! Arthur ridică din umeri, iar Toni aprobă, urmându-l. Colierul pe care l-ai văzut tu... e vergheta mea. Am avut o nuntă mai... neobișnuită!

— De ce nu o suni? Să vorbești cu ea... așa poate nu mai stai cu gândul la ea! Toni întrebă, făcându-l pe Arthur să râdă zgomotos.

— De cât timp ești căsătorit?

— De aproape două luni! Toni răspunse ușor confuz, iar Arthur îl bătu pe umăr, intrând în sala de ședințe.

— Ai multe de învățat! Dar uite un sfat, când te cerți cu ea, lasă-i timp să-i treacă supărarea, apoi vorbește cu ea. Dacă o sun acum pe Emma, ne vom certa mai rău.

Arthur rezumă tot, iar Toni aprobă tăcut, dispărând pe balcon, timp în care Arthur îl căută cu privirea pe Andrew.

Îl găsi pe adolescent așezat pe scaunul de la biroul Hannei, bătând, pierdut în gânduri cu degetele în masă. Ecaterina era încă în sala de interogatoriu, dar el rămăsese cu Kira. Laptopul îi era închis, lăsat pe mâinile lui Will, iar adolescentul părea că devine din ce în ce mai agitat.

Dacă nici una din adresele găsite nu era bună, Andrew Nash își semnase propria sentință. Și nu doar pe a lui, ci și pe a Ecaterinei.

Dacă nici una din adresele găsite nu era bună, Ash ar fi aflat că detectivii sunt din ce în ce mai aproape, și ar putea să-i omoare pe cei doi prizonieri, asta, dacă cei doi mai erau în viață.