Prințul dispărut (volumul 1)

9.Sunt piedut

      Deschise ușa apartamentului său, zâmbetul larg pe care îl afișase în preajma Adelaidei dispărând brusc, acesta privind obosit în jurul său. Se așeză pe canapea, trecându-și mâinile prin păr, oftând apăsat. 

 Își simțea capul bombardat cu prea multe gânduri, aceasta fiind înca una din nopțile care îl puneau pe Dylan la pământ, din punct de vedere psihic dar și fizic. Era una din zilele în care singurătatea îl făcea să vrea să țipe, să își strige oful, să nu mai fie singur într-un apartament mare și deloc primitor.

  Deși Adelaide îl făcuse să uite pentru două ore de furtuna care se dezlănțuise înăuntrul său, acum simțea că tot ce ținuse ascuns în preajma partenerei sale, vrea să iasă afară, să urle, să-l înghenuncheze.

 În cazuri ca cel al lui Louis se simțea nepunticios. Aceste cazuri îl făceau să creadă că în urmă cu zece ani a luat o decizie greșită. Că a ales meseria  greșită. Deși el salva oamenii, nu îi putea salva pe cei de lângă el. Nu putea să selveze pe nimeni din preajma lui, ceea ce îl făcea să se gândească dacă chiar ar putea fi un partener de nădejde. 

    Sufletul său, și așa distrus în bucăți, țipa de neputință, făcându-l pe Dylan să se simtă un inutil, un detectiv prost, un om care nu se poate ține de promisiuni, în cazul de față, nu s-a ținut de promsiunea făcută lui Louis și amicului său. 

  Își privi ceasul de la mână, ridicându-se de pe canapea. Își lăsă geaca pe canapea, îndreptându-se spre bucătărie, luând de acolo un ibric pe care îl umplu cu apă. Puse în acesta o lingură de zahar și trei de cafea, apoi spre îndreptă spre geam, pentru a-l deschide. Voia ca răcoarea serii să-l învăluie și să stingă focul care mocnea în interiorul său. 

  Se întoarse pe călcâie, privind cum cafeaua iese din ibric, pătând astfel aragazul. Înjură colorat, luând un burete, ștergând cu grijă aragazul gri, apoi, aruncă buretele în chiuvetă, privind cu ochi mijiti cafeaua.

  —  Mi s-a dus dracu tot cheful! murmură, aruncând ibricul în chiuvetă, lângă burete. Își șterse mâinile cu un prosop de hârtie apoi se îndreptă cu pași mari spre baie. Își aruncă tricoul pe gresie, privindu-și apoi reflexia în oglindă.

 Își dădu lentilele jos, analizându-și cu atenție ochii. Îi ura atât de mult. Când era mic, mama lui îi spunea că are ochi frumosi, că sunt deosebiți, că el este deosebit... dar el nu s-a simțit niciodată așa. Dylan considera că avea niște ochi urâți, că este un monstru.

  Se spune că dacă privești în ochii unei persoane poți să îi citești sufletul. Dar la el? Ochiul stâng, cel căprui, nu putea decât să arăte întunericul din mintea sa, și puterea de a continua. Ochiul stâng prezenta un bărbat care este gata să treacă peste orice, în timp ce, cel drept prezenta doar  sufletul unui adolescent în vârsta de șaispreze ani, care s-a pierdut pe sine, dar și pe toți cei dragi lui. Ochiul drept, cel albastru prezenta doar o nălucă. 

 Dar ochii lui erau mereu ascunși în spatele lentilelor, așa că nu dorea să creadă că poți citi un om, doar privindu-l în ochi. Un om se citește prin faptele pe care le face. Doar atunci îți poți da seama de caracterul adevărat al unui om.

 Se ura pentru că nu era normal, se ura pentru că arăta ca un ciudat. Sau așa simțea că îl văd alții. Dacă Adelaide l-ar vedea pe adevăratul Dylan, ar fugi mâncând pământul, ca ultima sa iubită.

  — La dracu! țipă câte de tare putu, lovind cu pumnul oglinda din fața sa, spărgând-o. Ah! murmurul său se auzi imediat cum își privi mâna, care acum era rânită, Se sprijini de marginea căzii, lăsându-și lacrimile să cadă.