Prințul dispărut (volumul 1)

23. Îți place bătaia asta de cap

- Bun, acum că toate detaliile sunt puse la punct, eu zic să mergem să me pregătim pesntru ce va urma! Toni zise, aruncându-și paharul gol, în care cândva era cafea, în coșul de gunoi.

- Vrei să te duc eu acasă? Dylan întrebă, știind că mașina Adelaidei a fost condusă de Mattew și a fost lovită în timpul accidentului.

- Da! Dar tot tu trebuie să mă iei! zâmbi aceasta, mergând în același pas cu Dylan.

- Se face! răse el, lăsând-o să urce prima în lift. Îi deschis ușa, apoi portiera mașini, făcând-o pe Adelaide să râdă cu pofta, fiind uimită de grija apărută din senin, a lui Dylan.

- Să faci stânga aici! Adelaide arătă cu degetul casa în care locuia, acoperind cu vocea sa, radioul, care se auzise doar el, timp de 15 minute.

- Îmi dai mesaj la cât trebuie să vin să te iau! zise Dylan, trosnindu-și gâtul, privind obosit în fața sa. A avut o noaptelungă, urmată de o zi la fel de lungă. Iar acum va fi si mai si. Era convins că atunci când va termina cazul va dormi două zile fără întrerupere.

- Poți să rămâi să îți faci un duș, și poți împrumuta ceva de la Noah sau de la tata! spuse Adelaide, făcându-l pe Dylan să o privească nehotărât câteva minute bune. Desigur, dacă vrei... continuă atunci când liniștea deveni prea apăsătoare.

- Sigur! răspunse acesta, deschizându-și centura, coborând din mașină.

- Noah! țipătul Adelaidei se auzi imediat cum aceasta intră în casă, iar un cap brunet și adormit se ridică de pe canapea, privind pierdut prin încăpere.

- Sunt treaz! bolborosi, ridicându-se, frecându-se la ochi. Adormise tot așteptând ca Adelaide să sune sau să vină acasă, pentru a se asigura că e în regulă. Când o văzu, se ridică și o îmbrățișă strâns, apoi o sărută e frunte, enervând-o astfel pe Adelaide. Se presupunea că ea este cea mare, dar Noah era cel mai înalt.

- Gata, gata! râse aceasta, împingându-l în joacă. Dylan, el este fratele meu, Noah! Noah, Dylan, partenerul meu! Voi pleca într-o ora sau cam așa. Poți să îl duci pe Dylan să își facă o baie și să îi dai ceva elegant de îmbrăcat? Te rog? zâmbi aceasta, Noah aprobând.

- Salut! murmură acesta, zâmbindu-i lui Dylan, dând apoi mâna cu acesta. Vino! continuă fugind spre scări, fiind apoi urmata reticent, de Dylan.

- Noah!

- Da? strigă acesta de la etaj, îndreptându-și spatele.

- Ai noștri sunt acasă?

- Nu! țipă iar, continuându-și drumul spre camera sa, urmat de Dylan. Deci, baia e acolo, scuzi dezordinea, nu așteptam musafiri, și aici ai ce îți trebuie, Noah vorbi repede, amuzându-l pe Dylan. Stai să îți dau și ceva elegant! murmură acesta, îndreptându-se spre dulap, lăsându-l pe Dylan să analizeze camera care era de un alb imaculat.

Camera arăta exact ca cea a unui adolescent normal. Puțin deranjată, cu o chitară aruncată într-un colț al camerei, cu un bioru plin de caiete și picuri li cu un perete, un perete plin cu poze. Se apropie încet de poze, analizându-l atent pe fiecare, pivirea căzându-i pe o poză în care o fată mică și creață ținea un bebeluș. Analizând mai atent poza, realiza că Adelaide nu se schimbase mult. AVea aceași inocență în privire.

- Aia este Adelaide când era mică! râse Noah, apropiindu-se de Dylan, dându-i acestuia o camașă neagră. Eu sunt bebelu! râse acesta, arătând apoi altă poză. În asta, împlineam cinci ani! Aștepta să suflu în lumânări. Fiecare poză are câte o poveste pe care eu nu mi-o amintesc, pentru că eram mic, dar Ad da... ea e sora mai mare! continuă privind fascinat pozele.