Prințul dispărut (volumul 1)

48. Măcar murim împreună

- Stai! Te rog! Acceptă târgul! Ea nu trebuie să moară aici! Dylan urlă cu ultimul strop de forță pe care-l mai avea, prăbușindu-se la pământ, când tot ce primi în schimb fu o liniște apăsătoare.

Cel cu care vorbise, dispăruse, sau nu mai voia să discute cu el, iar Dylan habar nu avea ce să mai facă, căci Adelaide era încă în spatele lui, sângerând și înghețând de frig.

Lacrimile începură să-i cadă pe chipul murdar, în timp ce mâinile i se duseră în mod inconștient spre păr, trăgând constant de firele de păr.

Spera ca totul să fie un coșmar, o glumă proastă, și totul să revină la normal.

Nu i-ar păsa dacă în următoare minute ar fi împușcat, cum nu i-ar păsa nici dacă s-ar trezi dintr-un vis urât, înapoi în Londra, în vechea sa cameră.

Ambele variante ar fi bune pentru el, atâta timp cât Adelaide nu era nevoită să treacă prin asta.

- Dyl? Vocea ei se auzi ca prin vis, iar un zâmbet spart, i se întinse pe chip.

Nu știa ce să facă.

Îi era frică că, o dată ce se va întoarce, va fi întâmpinat de ochii ei închiși, și de respirația greoaie.

Îi era frică că, în disperarea lui de a o scăpa, își imagina că se trezise.

- Unde sunt? Vocea ei speriată se auzi iar, de data asta mult mai clar, iar Dylan clipi des, luat prin surprindere. Își întoarse capul, privind cum bruneta începe să plângă, privind tavanul.

Sări imediat de picioare, regretând gestul negândit, căci locul pe care-l lovise în stâlpul de susținere îi pulsa durere, forându-l să-l târască până la Adelaide, care tresări speriată, privindu-l cu ochii ei mari și căprui, ce, în lumina palidă a becului din încăpere, păreau a fi la fel de negri ca doi cărbuni, din sufletul munților.

- Iubita mea! Iubita mea! Dylan murmură, așezându-și mâinile pe umerii Adelaidei, trăgând-o în brațele lui, făcând-o astfel pe brunetă să se sprijine de pieptul lui.

Capul ei era așezat pe umărul brațul stâng, în timp ce ochii ei analizau atent sângele uscat de pe fața lui Dylan.

- Unde sunt, Dylan? Vocea ei sugrumată îl făcu pe Dylan să privească vinovat cimentul de pe jos, iar inima începu să îi bată la fel de repede ca a ei.

- Cum te simți? Dylan îi ignoră întrebarea, iar Adelaide își uni buzele într-o linie dreaptă, căci nu mai înțelegea nimic.

În urmă cu câteva minute era în brațele lui Dylan, în mașină, analizându-i maxilarul bine definit, lăsându-se iubită, poate pentru ultima dată de detectivul Drew.

- Ești rănit! Spuse mai mult plângând Adelaide, încercând să își ducă mâna dreaptă pe obrazul lui.

Gemu înfundat, iar Dylan o sărută pe frunte, privind cu teamă materialul gri al bluzei îmbibat în sânge.

- Și tu ești! Și e numai vina mea! Dylan șopti cu buzele încă pe fruntea ei, iar Adelaide negă din cap, lăsându-și capul să vadă în scobitura gâtului lui Dylan.

- Ce s-a întâmplat, Dylan? De când timp suntem aici?

- De câteva ore. Puissant ne-a găsit. Te-a împușcat în umăr, apoi, m-a lăsat inconștient. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că m-am trezit aici! Dylan șopti mecanic, iar Adelaide îi privi mișcarea buzelor.

- Ceilalți știu oare că am dispărut? Adelaide întrebă, iar Dylan își mută privirea pe chipul alb și lipsit de viață al Adelaidei.

- Cred că știu că am dispărut... dar..