Prințul dispărut (volumul 1)

♛ 1. Când ochii ni se intersectează.

Își privi ceasul negru, al cărui cadran părea a fi mult prea grosolan pentru mâna ei stângă, și prinse între degete un pix albastru, de altfel și singurul căzut din suportul de pe biroul său din lemn de mahon, începând să-l roadă de-a dreptul plictisită de foile necompletate din fața sa.

Raportul ultimului său caz trebuia întocmit cât mai curând, căci dimineața următoare la ora nouă trebuia să-l așeze pe biroul șefului său, dar creierul ei parcă refuza să mai proceseze cuvintele ce trebuiau scrise.

Cu un oftat apăsat luă paharul de carton, în care se mai afla prea puțină cafea și îl aruncă în coșul de gunoi de lângă birou, ridicându-se de pe scaun cu dorința arzătoare de a-și mai lua încă una.

Lăsă pixul în suport, își aranjă tricoul de un galben aprins în blugi, și se așeză în dreptul geamului, deschizându-l, lăsându-se astfel lovită de un val de căldură.

Prea cald pentru o zi de mai, își zise.

Privi cu un zâmbet larg parcarea, fixându-și ochii căprui, care păreau a fi mai mult aurii în atingerea soarelui, asupra motorului negru ce tocmai intra în parcarea sediului.

Din câte își amintea ea, niciunul dintre cei care lucrau în sediu nu dețineau un asemenea motor, ceea ce însemna că motociclistul ce sărise ager de pe calul metalic, era un nou angajat, sau un nou angajator.

O stare de neliniște o cuprinse când motociclistul își lăsă mânușile pe șa, fiindcă, deși avea douăzeci și patru de ani, nu era capabilă să înțeleagă pasiunea unora pentru motociclete.

Din punctul ei de vedere libertatea de care vorbeau motocicliștii se putea găsi și în mașinile de viteză, ce aveau cu puțin mai multe șanse de supraviețuire în cazul unui impact.

Și deși ea nu era capabilă să înțeleagă această pasiune, de un lucru era sigură. Motocicliștii, îmbrăcații în costumele lor de protecție, arătau al naibii de sexy, la fel ca și cel din parcare de altfel.

Un zâmbet strâmb se așeză pe fața ei, când părul brunet și deranjat al bărbatului din parcare se lăsă văzut, făcând-o astfel pe Adelaide să își întindă gâtul mai mult pe geam, sperând să poată distinge mai multe trăsături ale acestuia.

Din nefericire pentru ea, cele trei etaje care-i despărțeau făceau totul să pară mult prea dificil, căci oricât și-ar fi dorit să poată distinge culoarea ochilor motociclistului, nu avea cum să reușească.

Reuși însă să observe cămașa alba ce se afla pe sub geaca neagră de piele, deschisă până la jumătate, și ceva negru la mână lui dreaptă. Ceva ce părea a fi un ceas.

Când privirea lui se ridică asupra ei, tresări, închizând geamul cu repeziciune, rușinată de faptul că fusese prinsă în mica ei acțiune de urmărire.

Cu pași lenți, și obrajii încă îmbujorați, dori să se întoarcă la birou, dar vocea prietenului său șaten se auzi din sala de ședință, făcând un zâmbet larg, aproape copilăresc, să apară pe fața fetei.

Deschise ușa biroului, sprijinindu-se de tocul acesteia, privind astfel cum Toni își aruncă paltonul subțire pe brațul canapelei negre ce se afla într-un colț al sălii.

Ochii lui verzi o fixară cu bucurie, în timp ce corpul lui se lăsă pe canapea de-a dreptul extenuat. Îi zâmbi stingher brunetei, ștergându-și stropii de transpirație de pe frunte, apoi bătu cu palma canapea, chemând-o pe Adelaide lângă el.

- Nu pot să cred că am terminat și cu asta! Toni zise într-un final, făcând-o pe Adelaide să râdă zgomotos și să vină spre el cu pași mari și apăsați. Am obosit!