Prințul dispărut (volumul 1)

50. Finalul volumului unu.

— Trebuie să îi lăsăm pe oamenii ăștia să își facă treaba! Ethan zise într-un final pe un ton jos, după minute bune, în care Daniel pur și simplu refuzase să se ridice de lângă trupul inert al Kirei.

Își așeză mâna dreaptă pe umărul brunetului, strângându-l ferm, într-o încercare eșuată de a-l încuraja. Se aplecă la nivelul geamănului său, încercând cu greutate să nu privească spre bruneta ce-i fusese colegă de mai bine de patru ani, și își uni buzele într-o linie dreaptă, încercând să rămână cât mai calm pentru fratele său, care se hotărâse să-și ridice privirea din podea.

— De ce a trebuit să avem amândoi aceeași soartă? Daniel întrebă mai mult absent, cu vocea-i goală, lipsită de inflexiuni,

Ethan tresări când mintea lui desluși întrebarea geamănului său, și-l privi confuz pe Daniel, ai cărui ochi verzi erau tulburi, otrăviți cu furie și durere.

Atât de multă durere, încât, pentru o secundă, Ethan deveni și el furios.

Nu înțelegea nici el de ce ele au trebuit să moară, cum nu înțelegea nici de ce ei doi au fost blestemați să trăiască cu durerea asta în suflet, în fiecare zi a existenței lor.

Cât de rău au greșit, de universul a decis să-i pedepsească atât de crunt?

Pentru câteva secunde, Ethan nu mai spuse nimic. Cuvintele păreau că i se blocaseră în gât, sub forma unui nod dureros, căci, privindu-l pe Daniel, realiza.

Realiza că, el, spre deosebire de fratele său, apucase să-i spună Theodorei că o iubește.

Apucase să o sărute în valurile de soare ale dimineții, la fel cum apucase să-i simtă trupul în brațele sale, seara, când lumea din jurul lor părea a fi mult prea haotică.

Îi auzise râsul, pașii, visele, chiar și temerile.

O auzise plângând, o văzuse nervoasă, o văzuse clacând, la fel cum apucase și să se obișnuiască cu nebunia ei.

Dar Daniel?

Daniel doar o iubise pe Kira în secret, căci, gândindu-se la un eventual răspuns negativ din partea ei, refuzase să-i spună că o iubește.

Fusese exact ca un copil de generală, îndrăgostit în secret de cea mai bună prietenă.

El apucase să se bucure doar de momentele în care se atingeau în treacăt când plecau spre vreun caz, de râsetele pe care le auzeau toți din jurul ei, de Kira, pe care ea o lăsa la suprafață.

De Kira pe care toți o cunoșteau, nu și de Kira vulnerabilă.

Iar acum el avea să rămână doar cu întrebări, și cu regrete, așa că Ethan se întreba, de ce universul dorea să-i facă una ca asta fix celui mai pur om pe care-l cunoscuse.

De ce voia să-i ia zâmbetul luminos al lui Daniel, și să-l facă la fel de trist ca toți ceilalți din jurul lui?

De ce trebuia să fie un tipar?

De ce oamenii fericiți, trebuiau scufundați în același întuneric cu restul omenirii?

— Hai să mergem pe balcon! Dylan se apropie de cei doi frați, când paramedici întrară în încăpere, dar Daniel negă, făcându-și curaj să privească pentru ultima data corpul neînsuflețit al Kirei.

Își așeză palmele pe gresia prăfuită și murdară de sânge, lipindu-și buzele calde, de cele reci ale Kirei, trecându-și mai mult absent mâna prin părul ei, apoi zâmbi spart.

— Îmi pare rău, Kira! Îmi pare rău că nu am avut curaj să îți spun ce simt.

Daniel îi șopti la ureche, deși era conștient că ea nu-l va mai auzi, apoi, îl prinse pe Ethan de antebraț, ridicându-se cu ajutorul acestuia de jos.