Prințul dispărut (volumul 1)

11. Începi să simți ceva

  Stătea pe canapea, jucându-se cu degetele, privind ușa cu ochii mari. Răbdarea, care nu a fost deloc multă, începea să se risipească în aer iar Adelaide începea să își pună tot felul de întrebări.

  De ce Dylan și gemenii nu au venit până acum?

 Oare ce s-a întâmplat la depozit?

 Întrebările i se roteau prin cap fără încetare așa că atunci când ușa se deschise sări ca și arsă de pe canapea, îndreptându-se ca un copil mic, ai cărui părinți au promis că se întorc acasă cu dulciuri, spre ușă.

   Se simțea ușurată, acum că îi vedea pe gemeni în fața ei. Misiunea a decurs bine,iar ăsta era un motiv pentru care brațele ei îl puteau îmbrățișa pe Dylan. Se simțea ciudat, pentru că nicio dată nu s-a simțit mai protejată în brațele cuiva. iar tot ce își dorea acum ea era să-l poată strânge în brațe, pentru că, la naiba, brațele alea  o făceau să plutească.

   Zâmbetul mare, pe care îl afișase până la ușă, se evaporă imediat, de parcă nici nu ar fi existat vreo dată pe fața ei bronzată. Inima ei începu să bată cu putere când realiză că gemenii sunt triști. Își mută privirea pe Max, care mocnea de furie, și înghiți în sec când Ethan se apropie de ea și o strânse în brațe cu putere, băgându-i capul în pieptul său mare. Era atât de confuză.

  —  Ethan, ce s-a întâmplat? vocea ei tremurândă se auzi ca o șoaptă pentru Ethan, iar brunetul oftă apăsat și o îndepărtă cât să o poată privi în ochii ei căprui ca și cihlimbarul. Unde este Dylan? 

— Scumpa mea, Adelaide... nu ... noi nu știm! spuse cu o voce greoaie Ethan.

    Și el se simțea depășit de situație. Nici măcar nu știa ce ar trebui să creadă. Dylan plecase de bună voie după ei sau a fost răpit? Totuși, nu îi venea să creadă că Dylan chiar a putut să plece singur, de nebun, după cei din Cubix. Voia să refuze aceasta variantă, dar în adâncul său știa adevărul. Curiozitate și vina îl rodeau pe Dylan pe interior, iar ăsta a fost efectul advers.

— Nu știm, repetă ca un ecou, Max, oftând apăsat.  Își simțea sufletul greu și avea impresia că va cădea curând la pământ, pentru a putea să-și urle durerea. 

     Toni era fiul său, sânge din sângele lui, iar Dylan, ei bine Dylan era angajatul lui, dar asta nu conta deloc.  Ei erau dispăruți, undeva în orașul pe care Max îl știa ca-n palmă, iar acesta nu-i putea găsi. Asta conta acum. 

— Nu înțeleg... murmură Adelaide, clipind des. Ce s-a întâmplat?

   —  Trebuia să ne întânlim la intersecție, dar nu a apărut... ne-am dus la depozit iar acolo am găsit mașina lui goala. Asta era în parbiz! zise Danial, luând din buzunarele bluglilor săi, foaia, pe care Adelaide o luă cu repeziciune din mâna brunetului.

—  Este scrisul lui Dylan! Este lăsat de Dylan! zise Adelaide, privindu-i pe rând pe colegii săi . Scoase foia din folia pentru probre, apoi zâmbi amar, fiind convinsă că Dylan s-a dus de unul singur după Toni. 

 Era convinsă că asta era vina ei. Poate dacă nu l-ar fi pus pe Dylan să promită că-l va duce pe Toni în viață, acum el era aici, iar ei nu-și mai făceau griji pentru încă o persoană.

— Nu înțeleg nimic... murmură Adelaide, privind încruntată foaia. Ar putea fi coordonate gps?

   —  Nu cred, spuse Hanna, mușcându-și buza, lucru pe care-l făcea când era stresată.  

— Nici noi, spuse Max, așezându-se pe canapea.

— Hanna poti sa ii detectezi telefonul, nu? zise Ethan, luând buretele verde de lângă tabla metalică, ștergând tot ce se afla pe aceasta.