Prințul dispărut (volumul 1)

30. Întoarcerea lui Dominic

Cu un zâmbet forțat, Dylan coborî din mașina închiriată, trântind portierea în urma sa. Își șterse palmele transpirate de blugii negri pe care-i purta și deschise portbagajul din care își scoase rucsacul în care avea aruncate câteva haine de schimb, pentru cele două zile pe care avea să le petreacă în Londra.

Închise mașina și se îndreptă spre hotelul în care se cazase. După ce își luă cheia de la cameră, se îndreptă spre lift, mergând la etajul 2. Odată ajuns în camera de hotel, își aruncă rucsacul într-un colț al camerei, trecându-și de câteva ori mâinile prin păr.

Cu pași chinuitori de mici se îndreptă spre geam, privind obosit pe geamul care avea o priveliște încântătoare, dar care, cumva, nu-l impresiona absolut deloc.

Poate că în alte circumstanțe, peisajul ăsta, l-ar fi înnebunit, dar acum, doar gândul la ceea ce avea să urmeze îl înghenunchia. Când plecase, aproape să răzgândise la decizia de a pleca singur. Aproape că o rugase să îl însoțească, căci știa că zâmbetul ei larg îl va scoate din starea de visare în care intrase, în urmă cu 2 ore, când aterizase în Londra.

Zborul fusese destul de lung, dar adevărul lui Dylan, era că și-ar fi dorit să mai dureze, căci încă nu se simțea pregătit pentru nimic din ceea ce trebuia să facă.

Îngroparea vechiului sine, părea ceva ușor de spus, dar mult prea greu de făcut.

Dar, ăsta era singurul mod prin care el putea să trăiască în continuare cu conștiința împăcată. Ăsta era singurul pas care rupea legătura lui cu trecutul. Singurul pas, ca el, să fie doar al Adelaidei.

Își luă telefonul, trimițându-i Adelaidei un mesaj, anunțând-o pe aceasta că a ajuns și zâmbi strâmb atunci când aceasta îl sună pe video. Îi răspunse, așezându-se pe marginea patului, așteptând ca imaginea să se clarifice.

- Hei, cum a fost zborul? Adelaide întrebă, dându-și ochelarii de soare jos, zâmbindu-i călduros brunetului.

- Obositor! Dylan murmură, îngustându-și privirea. Așa vă pregătiți voi pentru strângerea de fonduri? Plecând pe plajă? Dylan întrebă, privind ceasul de la telefon, care se resetase și care arăta ora 20.

- Doar eu sunt pe plajă! Era prea multă gălăgie acolo, așa că am plecat puțin ca să pot vorbi în liniște cu tine atunci când dai mesaj! Adelaide zise, afundându-și picioarele în nisipul încins. Așteptase atât de mult mesajul de la Dylan, pentru că era covinsă că brunetul va avea nevoie să vorbească, încât nici nu realizase când ajunsese să se plimbe pe plajă.

- Mulțumesc, Ad! Dylan zise șoptit, făcând-o pe Adelaide să iși muște agitată buzele.

- Ești bine?

- Cred că bine este puțin cam mult spus... adică... nu stiu... e un sentiment ciudat! Și nici măcar nu m-am dus incă la ea... Dylan zise mai mult absent, făcând-o pe Adelaide să ofteze.

Într-un fel, era bucuroasă, căci Dylan voia să încerce să își îndrepte greșelile față de sora lui, dar în același timp, era conștientă că zidurile de protecție pe care el și le crease, ca să facă față situației, vor cădea, odată cu o parte din el.

- Nu am să spun că înțeleg prin ce treci, pentru că habar n-am, dar vreau să știi că te aștept acasă și că, dacă nu va merge bine, te voi ține în brațe până va fi! Adelaide zâmbi, neștiind ce ar trebui să zică. Se simțea inutilă în astfel de situații, căci era total paralelă când venea vorba de sfaturi.

- Ad, pot să te întreb ceva? Dylan murmură, privind-o gânditor pe Adelaide

- Normal, protuțule! Orice! Sunt numai a ta! zâmbi larg, ridicându-se de pe nisip, luând-o încet spre casă.