Prințul dispărut (volumul 1)

42. Noaptea sincerității

Degetele lui lungi și noduroase se plimbau de-a lungul spatelui ei bronzat și gol, în timp ce ochii lui erau fixați pe lunetă, și pe dârele lăsate de ploaie de-a lungul geamului.

Ploaia începea să fie din ce în ce mai rară, iar singurul zgomot din mașină era respirația calmă a Adelaidei, semn că bruneta îi adormise în brațe.

Deși își simțea corpul complet amorțit, datorită greutății Adelaidei ce îi presa într-un mod plăcut corpul, Dylan se forța să mai reziste, căci era conștient de posibilitatea de a fi ultima data când ea va adormi așa.

Ultima dată când probabil, o va simți aproape.

Nici nu știa ce ar mai trebui să facă.

Se simțea blocat.

Cuvintele nu mai aveau niciun sens acum. Faptele lui negândite au reușit să distrugă într-un final, singura persoana care-l făcea să simtă că aparține unui loc, că face ce trebuie.

Mult timp se gândise dacă ar trebui să-i spună adevărul doar ei, dar mereu renunțase la idee, fiindcă, deși avea încredere în ea, nu avea curajul necesar.

Frica de a nu părea nebun și de a îndepărta-o pe Adelaide, a fost mai puternică decât toată încrederea pe care o avea în ea.

Și la naiba, nimeni nu avea dreptul să-i conteste încrederea! Viața lui a fost lăsată în mâinile ei firave de prea multe ori, de-a lungul cazurilor avute împreună.

Dar a fost un laș, iar acum merită pedeapsa primită de viață.

De când se știe a fost un laș.

În loc să se impună în fața tatălui său, când regulile lui stricte depășeau toate barierele, furându-i din copilărie, a preferat să se închidă în el, și să devină tăcut, singur, secretos.

În loc să își ia rolul de viitor moștenitor al tronului în serios, a fugit, distrugând un regat întreg, și alte persoane nevinovate în drumul său spre necunoscut.

Rănind-o pe ea, care l-a iubit, nu pentru bani, ci pentru felul în care râde. Care l-a iubit, nu pentru că este un prinț, ci pentru modul în care ochii lui căprui o fac să atingă stele.

L-a iubit morocănos, dimineața, când se chinui să-l trezească pentru a nu întârzia la muncă, l-a iubit enervant, când credea că doar el are dreptate.

L-a iubit obosit după o zi lungă, l-a iubit chiar și în timpul cazurilor, când mintea lui încerca să proceseze cât mai bine informații.

L-a iubit de fiecare dată când i-a furat mâncarea, căci zâmbea mereu în urma isprăvii sale.

Acel zâmbet misterios, pe care abia acum reușea să-l deslușească.

Acel zâmbet, ce aducea a începuturi noi, și a pericol fatal, pentru oricine dorea să-l descopere.

L-a iubit sincer, nepăsându-i de părerile altora.

- Am să risc! I-a zis la prima lor întâlnire, cu un zâmbet larg, de parcă nimic nu avea să se întâmple cât timp sufletul ei se regăsește mereu în al lui.

Doar oare, riscul chiar a meritat?

Dylan era convins că nu.

Era nedrept, ca Adelaide să sufere atât de mult în urma lui.

Ar fi vrut să ia tot asupra lui, chiar dacă atâtea durere i-ar putea aduce moartea.

Când aerul deveni din ce în ce mai greu de respirat, Dylan inspiră profund, și își așeză buzele pe creștetul ei, încercând să se tragă subtil de sub ea.