Prințul dispărut (volumul 1)

47.Spune-i, până nu e prea târziu.

- Bună ziua! Eu sunt Arthur Moore, îmi cer scuze că v-am trezit așa de dimineață! Arthur murmură, zâmbindu-i blând bătrânei ce mergea ajutată de Toni.

Ochii ei albaștrii îl priviră cu teamă și curiozitate pe bărbatul ce o întâmpinase, și întinse mâna tremurândă spre el.

- Ecaterina! Femeia spuse, privind în jurul său cu ochii mari. Ce s-a întâmplat? Vocea îi tremura, iar Arthur zâmbi ușor strâmb, căci femeia plinuță, cu părul alb prins într-un coc, îi aducea aminte într-o mică măsură de bunica lui.

- V-am adus aici pentru a fi în siguranță. Andrew este și el aici! Arthur răspunse, iar Ecaterina înghiți în sec, mutându-și privirea în pământ.

- De când i-a murit familia, nu am mai reușit să îl scot din probleme. S-a adâncit atât de mult în ele! O lacrimă căzu pe obrazul plin de riduri al femeii, iar Arthur merse mai aproape de ea, îmbrățișând-o scurt, făcând-o pe femeie să tresară.

- Vă pot ajuta! Îl pot ajuta să iasă din toată nebunia asta, dar am nevoie să coopereze! Arthur, zise, iar femeia aprobă scurt, privindu-l pe Toni, care rămăsese în spatele ei.

- Cum îl puteți ajuta? Ecaterina întrebă cu speranță, iar Arthur analiză holul, apoi se apropie de ea.

- Vă putem da identități noi, o casă nouă, o viață nouă! Departe de orașul care i-a adus lui Andrew atâta durere. Arthur șopti, iar femeia își mări ochii albaștrii, clipind des. Dar Andrew trebuie să ne ajute să descoperim unde sunt cei doi detectivi capturați.

- Vreți să spuneți că puiul meu are de-a face cu moartea celor doi detectivi? Am văzut la televizor! Ecaterina zise îngrozită, începând a plânge gălăgios, iar Toni înghiți în sec, dispărând de-a lungul holului.

- În primul rând, nu credem că sunt morți. În al doilea rând, credem că Andrew ar putea să aibă niște detalii care să ne ducă la ei. Dar refuză să vorbească. Ne-am gândit că poate...

- Că poate îl fac să vorbească? Femeia întrebă cu ochii tulburi, iar Arthur aprobă, făcându-i semn spre ușa care-o despărțea de Andrew Nash.

Ecaterina îl prinse de antebraț pe Arthur, și cu pași mici plecă spre ușa, pe care Arthur i-o deschise.

- Catia! Ești bine! Andrew sări de pe scaun, venind cu pași mari spre femeia bătrână, așezându-și mâinile încătușate pe obrajii ei rumeni și uzi. Ai plâns? De ce?

Adolescentul se interesă, iar bucuria cauzată de revederea femeii începu să se estompeze ușor. Ochii căprui ai lui Andrew se mutară pe Arthur, apoi iar pe femeia în vârstă, nervozitatea punând ușor stăpânire pe brunet.

- Ce i-ați făcut? Ați făcut-o să plângă! Andrew urlă, iar Arthur își ridică o sprânceană șocat, căci adolescentul liniștit, nu era chiar așa cum crezuse.

- Nu noi am făcut asta, ci tu, Andrew! Arthur își duse mâinile la piept, în timp ce brunetul o privi pe femeia care își ferea privirea de ochii lui căprui.

- Catia... am făcut-o ca să te protejez! Andrew șopti, iar Arthur se încruntă iar, căci de la furie, adolescentul trecuse imediat la o stare de vinovăție.

- I-ai omorât? I-ai omorât pe cei doi detectivi? Ai făcut asta? Ecaterina începu să plângă, iar Andrew se încruntă, negând negativ din cap.

- Am făcut tâmpenii Catia, dar habar nu am despre ce detectivi vorbesc cei doi! Credeam că sunt aici pentru că am furat laptopul lui Apollo! Credeam că mă întreabă unde este Apollo! Andrew spuse, privindu-l pe Arthur, care îi făcu femeii să ia loc.