Prințul dispărut (volumul 1)

43. Locul unei crime.

Sunetul asurzitor al armei încă îi răsuna în urechi, fără milă sau intenție de oprire, făcându-l pe bărbatul adormit să mormăie ceva indescifrabil chiar și pentru el.

Capul îi zvâcnea îngrozitor, iar pleoapele îi erau grele, parcă refuzând să se deschidă.

Corpul îi tremura îngrijorător, căci el era îmbrăcat subțire, iar încăperea în care se afla părea a fi făcută din gheață.

Era întins pe jos, pe podeaua din ciment, iar mușchii i se încordau din ce în ce mai tare, provocându-i durere.

Inima îi bătea repede, încercând să-l facă pe Dylan conștient de pericolul din jur.

Lăsase garda jos, crezând că nimic nu avea să-l atingă atâta timp cât Adelaide va fi în brațele lui.

Se înșelase amarnic.

O lăsase să se apropie de el, deși știa că asta le-ar putea aduce moartea.

Hipnotizant de rugămintea ei de a nu merge la sediu, de ochii ei căprui, ce atunci păreau a fi la fel de negri ca penele corbilor, și te vocea ei caldă, se mințise că dimineața avea să îi găsească în mașină, adormiți, și fericiți, cu muzica de la radio pe fundal, și cu soarele mângâindu-le trăsăturile.

Cu ochii încă închiși, Dylan își duse mâna la tâmplă, simțind, cu inima strânsă, lichidul lipicios pe degetele sale.

Mirosul de sânge îi făcea stomacul să se întoarcă pe dos, iar ochii se deschiseră cu greutate, privind, răniți de becul ce pâlpâia în mijlocul încăperii, mediul în care se afla.

Încăperea era una înaltă, sinistru de goală, iar pereții din beton erau lipsiți de orice fel de tencuială. Era lipsită de orice geam, iar singura sursă de lumină era becul slab, ce atârna în mijlocul încăperii.

Își ridică obrazul de pe podeaua rece, ridicându-se în fund. Mâna lui dreaptă se duse la cap, masând cu grijă locul ce-i pulsa durere, privind cu ochii mijiți camera de filmat și difuzorul amplasate în colțul stâng al camerei.

Cu cât își privea mâinile murdare de sânge uscat, cu atât mai mult starea de greață se accentua. Trase de bluza gri pe care o purtase, privind cu sufletul înghețat, petele roșiatice îmbibate în materialul de bumbac.

Lovitura primită la nivelul capului a fost una dură, dar constantă cu stupoare că nu avea cum să fi pierdut atâta sânge.

Își sprijini capul de perete, inspirând cu putere aerul stătut din încăpere, încercând să își amintească ce se întâmplase.

Își închise ochii, focalizând în minte zâmbetul ei adormit.

Pe fundal, acompaniată de gălăgia naturii, o melodie jazz se auzea, iar căldura mașinii era iar pornită.

- Știi, te iubesc până la lună și înapoi! Dylan își aminti că a zis, în timp ce îi masa constant spatele Adelaidei, care se afla încă în brațele lui, cu capul ascuns în scobitura gâtului său.

- Asta nu era ceva melodie? To the moon and back!? Adelaide râse adormită, respirând aer cald pe pielea gâtului său.

Dylan se scutură, parcă resimțind iar fiorii din acel moment, zâmbind.

- Este! Dar, când eram mic, obișnuiam să spun asta destul de des! Mi se părea că așa pot să...

Dar fraza lui rămase în aer, căci bubuitura se auzi, iar geamul din stânga sa se sparse, făcând-o pe Adelaide să urle în durere.

Adelaide a fost împușcată, iar el abia acum își amintea asta.

Totul se întâmplase mult prea rapid.