“Pai, Kim, ai avut dreptate. Ploua aici, mult” Am spus tare in telefon, incercand sa vorbesc peste ploaia torentiala. Am tinut strans manerul umbrelei mele . Era frig, ploaia deasa aducand vantul care incerca constant sa ma doboare. Abia am fost sa iau o ceasca de cafea cand furtuna neasteptata a venit, si a venit la mine cu vigoare .
Am decis sa uit de cafea si sa ma duc inapoi in apartamentul meu. Asta a fost cand una din prietenele mele bune, Kimberly, m-a sunat.
“Sunt sigura.” A raspuns, si a trebuit sa ma incordez ca sa o aud. Dintii mei au inceput sa clantane; tot corpul imi ingheta.
“Te voi suna cand ajung acasa” i-am promis, fara sa fiu capabila sa-i aud raspunsul.Am sarit putin, alergand repede pe trotuar, tinand umbrela impotriva vantului, luptandu-ma. Abia puteam recunoaste peisajul din jurul meu din cauza ploii nemiloase.
Imi pun telefonul mobil in poseta mea in siguranta, incercand sa-l pastrez uscat.
In orice caz, au trecut cateva moment pana cand apa m-a stropit exact pe fata . M-am oprit brusc, intrebandu-ma cum trecea apa prin umbrela.
Spre uimirea mea, am vazut o gaura in ea. Am blestemat pe sub nas si am inchis umbrela, intreg corpul inmuindumi-se cu apa in doar cateva secunde. M-am utiat repede dupa un fel de adapost , si am vazut o alee in stanga mea. Cladirile de pe fiecare parte aveau acoperisuri lungi. Se pare ca ploaia nu putea curge pe acea alee.
Am fugit pe alee, oftand usurata cand nu am mai simtit ploaia si vantul m-a lasat in pace.Raspirand greu si tremurand, m-am sprijinit pe peretele din caramida, inchizandu-mi ochii.
Eram in siguranta. Pentru moment.
As putea doar sa stau aici pana se oprea furtuna.
M-am uitat la hainele mele.Purtam o rochie mai devreme la o reuniune la care m-a invitat una din prietenele mele . Numele ei e Francine si a locuit aici, in Londra toata viata ei. Am avut niste momente minunate cu ea si prietenii ei. Dar rochia pe care o purtam era alba, iar acum se vedea prin ea perfect. Mi-am scrasnit dintii in frustrare si mi-am incrucisat inconstienta mainile pe piept.
“Nu fa asta acum” o voce era in fata mea. Da, in fata mea. Ochii mei s-au marit si m-am ridicat mai drept, tinandu-mi mainile unde erau.
Ochii mei cautau in intuneric, dar nu au gasit nimic.
Iar apoi, dintr-o data, parea ca si cum intunericul se misca. Am simtit ca si cum era doar imaginatia mea pana cand un fulger a luminat cerul, si abia am putut prinde o luminita de par cret si castaniu. M-am impins mai mult in peretele din spatele meu, si a trebuit sa recunosc ca eram putin descurajata de ce tocmai vazusem.
Un tip stand in umbra?
“P-pot sa te ajut?” am intrebat tremurand, parandu-mi-se greu sa vorbesc clar datorita clantanitului din dinti.
“Esti noua aici?” Vocea a continuat. Avea o voce profunda, ragusita cu un accent britanic. Mi-am fortat ochii, incercand sa tin un ochi pe el.
“Da, sunt noua aici” am raspuns, vazand doar intuneric.
“Pai ar trebui sa stii ceva.” Vocea lui mi-a trimis un fior pe sira spinarii.Nu puteam sa inteleg – de ce avea atat de mult efect asupra mea?
M-am uitat in afara aleei, vazand ca ploaia incepea sa se opreasca incet. Parea ca doar in cateva minute, ploaia torentiala s-ar transforma intr-o burnita.
Am lasat umbrela pe podea si am asteptat ca el sa continue.
Dar cand a vorbit, vocea lui parea ca e chiar langa mine, ca si cum imi vorbea in ureche. “Eu detin orasul”
CITEȘTI
Twisted
FanfictionMi-a fost spus sa stau departe de el. Era periculos. Facea lucruri oribile. El "nu avea inima". Dar acum e prea tarziu. Dupa cum spune el, sunt a lui. Si cu cat imi petreceam mai mult timp cu el, cu atat realizam cat de incurcata e lumea cu adevarat...
