Twisted

Capitolul 2

“Claire, unde te duci?”

“Trebuie sa plec.”

Imediat ce am citit scrisoarea, stiam ca trebuie sa plec de aici. Trebuia sa ma indepartez de nebunia asta. Si chiar era nebunie! Am mototolit scrisoarea strans in mana mea, indesand-o in blugii pe care Francine m-a lasat sa-i port. Mi-am adunat hainele acum uscate si am trecut pe langa o Francine panicata.

“Claire, nu poti sa te duci afara! Te vor gasi!” A protestat galagios. Am tresarit la volumul si inaltimea vocii ei.

Asta incepea sa sune nebuneste. “Uite” am ajuns sa ma opresc “Asta e nebunie, okay? Trebuie sa plec de aici. Te sun mai tarziu sau ceva. N-nu stiu ce sa cred despre toate astea.” Mi-am scuturat capul, amintindu-mi toate lucrurile pe care mi le-a spus mai devreme. Nu voiam sa le cred – nu puteam. Oamenii nu pot tari oameni de pe strada! Secolul 21 nu face asta. Avem arme si munitii grele.

“Nu ma crezi, nu-i asa.” Francine a spus, cu ochii largi. “Pe bune? Crezi ca te mint?”

“Nu” m-am oprit. “ Cred ca poti exagera.”

Cand m-am gandit la asta, Francine mereu era cunoscuta ca regina a dramei. O iubesc pe fata, dar cand eram la filme, a ajuns la nervi cand a scapat cutia cu popcorn. Niciodata nu m-am gandit mult la aia atunci, dar acum parea sa aiba sens. Nu puteam sa ma gandesc mai putin la ea doar pentru ca exagera, dar ma speria. Cine putea spune ca nu face gasca asta asa malefica?

M-am gandit la scrisoare si stiam ca sunt periculosi. Dar sincer, Francine ma speria. Doar stiam ca trebuie sa plec pentru a putea gandi.

“Exagerez?” Francine a repetat. “Claire, am vazut ce au facut, tu nu! Stiu cat de periculosi sunt! Doar incerc sa te ajut.”

I-am dat un zambet. “Stiu ca incerci, si chiar apreciez. Dar cred ca doar trebuie sa ma intorc si sa-mi petrec timpul gandindu-ma singura.”

“Claire, vei fi singura. Te vor gasi-“

M-am grabit sa ies din camera, vocea ei inecandu-se in fundal. Cand am vazut jacheta intinsa pe podea, i-am amortizat complet vocea ei isterica. Jacheta arata ca o jacheta normala de piele, exceptand simbolul mare pe maneca dreapta. Am ridicat-o cu grija, ca si cum ar exploda, si am examinat simbolul. Nu am mai vazut un simbol ca acela niciodata. Dar sub simbol, erau literele “1D” scrise cat de clar posibil si aproape ingrijit. Si nu puteam minti, un fior a trecut prin corpul meu cand am vazut materialul distrus al jachetei. Ma intrebat la ce lucruri a fost martora jacheta asta…

“Aia vine de la One Direction.” Vocea lui Francine suna mai moale in spatele meu.”Numele gastii lor.”

Am inghitit cu greu si am aruncat jacheta peste umarul meu. “Asta e nebunie. Eu…eu doar trebuie sa plec. Vorbim mai tarziu, Fran.”

Francine arata de parca abia mi-am semnat propriul meu mandat de moarte. Nu stiu, presupun ca eram doar obosita sa aud cat de “malefici” sunt tipii astia. Asta putea sa sune nebunesc, dar am vazut doar unul din ei. Si nu a incercat sa ma omoare. Deci poate eram doar sceptica, tipul de persoana care trebuia sa vada ceva ca sa si creada.

Dar stii cand esti intr-o situatie haotica si cand o persoana se panicheaza, toata lumea pare sa se panicheze? Asa ma simteam. Panica era infectanta.

Am trecut de usa ei, simtind aerul rece al vantului din noiembrie lovindu-ma in fata. Am simtit ochii lui Francine pe spatele meu in timp ce mergeam repede, facand pasii cat de mari puteam. Aveam grija sa-mi tin ochii pe jos pentru a arata cat de greu de remarcat posibil.

Niciodata nu prea anormal. Pana sa aud vreodara de gasca One Direction, ma simteam asa de confortabil aici. Stiam ca aleile nu erau niciodata ‘sigure’, dar acum nu cred ca voi mai fi in stare sa pasesc in vreuna.