Twisted

Capitolul 21

Cand eram mica, mama imi spunea mereu ca bataia era inutila. Mereu sustinea ca era pentru oamenii care nu isi pot controla actiunile.

Mereu imi spunea ca daca cineva incerca sa ma loveasca, sa ma indepartez simplu si sa rezolv problema in pace. Mereu imi spunea ca bataia nu rezolva niciun fel de problema; doar o inrautateste.

Mi-a spus asta prima oara cand am intrat in belele la scoala. Cred ca eram in clasa intai sau poate la gradinita. Era o fata care critica mereu oamenii – critica baiatul care se scobea in nas sau critica fata care avea un zambet ‘ciudat’. Mereu se certa. Desigur, pe mine nu m-a criticat niciodata. Stateam la masa ei, dar mereu eram preocupata cu tot felul de activitati pe care ne punea educatoarea incat nu mi-a dat o a doua privire.

Dar toata viata mea am avut ceva impotriva intimidarii. Nu suportam sa o vad. Era din cauza acestei fete pentru care am adunat un dezgust puternic impotriva oamenilor care ii pandeau pe cei mai slabi.

A trebuit sa o privesc batjocorind acel baietel care avea mereu nasul infundat pentru ca parintii lui nu aveau destui bani ca sa ii cumpere un tratament si era prea rusinat sa mearga mereu prin camera ca sa ceara un servetel. A trebuit sa o privesc batjocorind acea fetita care avea o problema mentala si avea un zambet ‘ciudat’ si prea mare. Puteam sa vad cum cuvintele ei afectau profund acele persoane. Puteam sa vad si ca nu ii pasa de cuvintele ei dure care ii deranjau.

Ea era regina. Nu era frumoasa – era doar un copil – dar pentru un motiv, a gasit nevoia sa caute defectele din oamenii din jurul ei. Si in loc sa vada frumusetea lor, vedea doar defectele.

Intr-o zi si-a intreptat atentia cruda spre mine.

Mergeam intr-o linie dreapta cu educatoarea in fata noastra, posibil spre pranz. Ea era in spatele meu si ma intreba de pantofii mei.

“Arata ca niste pantofi de baieti.” A gandit cu voce tare, nederanjandu-se sa isi coboare vocea. “Ai un frate?”

Stiam dintr-un motiv ca nu erau pantofi de baieti. Mama nu era pasionata sa imi cumpere pantofi care straluceau sau care aveau o Barbie zambitoare pe fata. Nicio haina de -a mea nu era asa – mereu purtam tricouri simple si fuste sau blugi.

“Nu am un frate.” Am raspuns scurt.

“Atunci de ce porti pantofi de baiat?”

“Nu sunt de baiat.”

“Ba sunt. Vezi desenele de pe spate? Tati isi cumpara pantofi cu semnul ala pe ei.”

Fata mi s-a inrosit cand baiatul din fata mea s-a intors uitandu-se la noi intrebator.

“Tatal tau e sarac?” A insistat fata. “Nu isi permite sa iti cumpere pantofi de fata?”

Fata mi s-a inrosit mai rau cand am auzit chicotitul unei prietene de-a ei. Furia ma controla, dar cu toate acestea, am continuat sa merg. Am incercat din greu sa o ignor.

“Tati imi cumpara ce vreau.” A continuat fata cu infatuare. “Mi-a luat ieri o papusa care repeta ce spun eu.” Cateva fete s-au mirat. “Si imi cumpara o multime de pantofi. Iubesc pantofii. Si ii iubesc pe cei cu Barbie pe parti. Stii cine e ea, Claire?”

Mi-am imaginat-o razand de oameni. Mi-am imaginat durerea de pe fata lor. Mainile mi s-au strans in pumni si am incercat cu disperare sa imi controlez furia, incercand sa ii opresc vocea tipatoare.

“Tati spune ca sunt niste lucruri numite lasi. Lasii sunt oameni de gaina; sunt speriati tot timpul. Spune ca sa fii un las e mai rau decat sa fii o pisica speriata. Tatal tau e un las, Claire?”

“Nu.”

“Esti sigura?” Ii puteam simti zambetul. “Pun pariu ca este.”

“Ba nu.”