Twisted

Capitolul 1

“Cum ramane cu politia?” am intrebat, usor alarmata. Incepeam sa ma simt ametita. Era cumva un fel de vis? “Nu le putem spune despre-“

Francine doar a ras, scuturandu-si capul. M-am oprit din a vorbi cand am auzit-o. “Politia nu poate face nimic.” A spus Francine de altfel. “Politia e ingrozita de ei, Claire. Nu vor interveni cu treaba lor. “

“De ce nu?” am tipat putin, auzind vantul sufland in peretii de afara ai lui Francine. Cel putin, asa era in America. Imi aduc aminte cand ma duceam in orasele mele unde gastile sunt faimoase, dar politia mereu lupta impotriva lor de dragul civililor. Ce facea gasca asta asa diferita? Si cum putea politia sa fie speriata de ei?

“Ei nu sunt oameni.” Francine a murmurat incet.

“Au o inima care bate.” Am insitat. “Sunt oameni.”

Mi-a aruncat o privire. “ Le iei apararea? “

“Ce vreau sa spun e ca ei nu pot doar sa ‘conduca’ locul asta! E imposibil.”

“Nu intelegi.” Vocea lui Francine era joasa. “Doar nu intelegi. Nu stiu ce e, dar … e ceva ce nu ii fac normali.”

M-am uitat la ea. “ Fran? Ai fost vreodata… te-au ranit vreodata?”

Francine s-a uitat jos in poala ei trista. “Nu, nu m-au ranit niciodata. Nu am vorbit niciodata cu ei. Dar am vazut lucrurile pe care le-au facut. “ am observat ca plangea incet. Zambind slab, si-a sters lacrimile. “Ei trag oamenii dupa strada, Claire, in mijlocul zilei. Ei doar apar din alei si ii trag inapoi, ori sa-i omoare, ori… mai rau.”

Am suspinat la asta, acoperindu-mi gura cu mana. Nu… lucruri ca asta nu se intampla… asa-i?

“Oamenii nu-i aud?” Am intrebat incet.

Francine si-a scuturat capul incet. “Nimeni nu ajuta. Ei doar isi muta privirea. Sunt prea speriati sa se incurce cu ei.”

Aveam lacrimi in ochi. Mormaind, m-am aruncat inapoi pe canapea, prea coplesita pentru a sta normal. “Nu…asta nu e real… nu poate fi. Oamenii nu fac lucruri ca astea. Ei nu privesc oamenii fiind tarati de pe strada fara a face nimic. Nu e bine.”

“Toti stim ca nu e bine.” Francine a spus distrusa. “Dar ne vor omori.”

Mi-am inchis ochii strans, amintindu-mi vocea lui Harry in intuneric. “Am fost cu el. Putea sa ma fi omorat. Ar fi fost asa de usor, din moment ce era asa intuneric.”

“Nu pot sa cred ca te-ai dus intr-o alee.”

“Doar incercam sa scap de ploaie.” Corpul meu a inceput sa tremure violent. “Am fost la centimetri distanta de el, Fran. P-putea sa ma omoare.”

“Dar pentru un motiv anume nu a facut-o.” Francine a spus grav. “Are un interes pentru tine, mi-e teama.” S-a uitat in camera ei. “Jacheta lui e aici.”

“Si?”

“E un semn. Vine dupa tine.” Francine s-a ridicat abrupt, pasind in camera ei.S-a intors cu jacheta, si a tinut-o departe de ea, ca si cum era otravita sau avea un miros urat.

“Fran” am respirat, simtindu-ma de parca eram pe cale sa am un atac de panica, “ opreste-te, te rog. Ma sperii. E prea mult.”

“Poti sa stai aici in seara asta.” A spus Francine, aruncand jacheta pe podea. “Vom gasi o solutie de dimineata.”

Am simtit de parca un val de epuizare m-a coplesit. Mi-am inchis ochii, dar inca ii puteam auzi vocea lui in capul meu. Inca vedeam licarirea scurta a lui cand fulgerul a luminat totul pentru un moment .