Înger cu aripi de piatră (Neterminată)

Dușman sau prieten?

Sunt în aceeaşi poziție încă de când am deschis ochii. Mă uit cu o figură neutră în jur.

Acel băiat a părăsit camera acum câteva clipe în urmă.

Încă nu îmi dau seama ce tocmai s-a întâmplat. Derulez totul ca un film în mintea mea. Când ajung la partea "Ai ochi frumoşi" mă înroşeasc.

Ce e cu mine?!

Îmi las capul pe pernă şi expir zgomotos.

?: -Ştiu. E cam ciudat, nu?

Fac ochii mari şi mă uit în direcția în care ar trebui să fie persoana care tocmai a vorbit.

Eu: -Tu... cum...?

Yukine: -Şşş! Dacă ei te aud că vorbesti singură poate vor crede că... mda.... Mă rog.

Eu: -Ce se întâmplă? Yukine? Ce naiba se întâmplă?! Eram moartă?! Am văzut?! M-am... văzut...

Strig cât mă țin plămânii. Ultima propoziție şoptită fiind răguşită.

Yukine face doi paşi spre mine astfel ajungând exact lângă patul în care stau întinsă. Se apleacă puțin şi îmi arată un zâmbet forțat.

Yukine: -Lasă-mă să termin prințesă.

Eu: -Prințesă?

El pune o mână pe fruntea mea zâmbetul lui dispărând. Închide pentru o clipă ochii apoi mă fixează cu privirea. O privire serioasă care îți îngheață sângele în vene.

Yukine: -Lasă-mă să îți explic. Doctorul poate apărea oricând şi vreau să şti astea până apare el.

Încuviintez din cap un "Da" scuturând capul puțin speriată. Nu sunt obişnuită cu fața pe care o are Yukine acum şi asta mă face să tremur din toate încheieturile.

Yukine: -Ok. 1. Eu sunt doar un spirit. La fel şi Jean. Doar tu ne poți vedea şi auzi.

Deschid gura vrând să spun ceva dar acesta mă opreşte acoperându-mi gura cu patru dintre degetele mâinii care era pe fruntea mea.

Yukine: -Întrebările mai târziu. 2. Ai fost în comă încă de la accident. Aceasta e lumea reală. Şi 3. -

Pe uşă intră în grabă un medic. Acesta se opreşte în tocul uşii o clipă apoi se îndreaptă spre mine cu o viteză mai mare.

Doctor: -Dumnezeule! Te-ai trezit! Câte degete arăt acum.

Mă uit la el cu o figură gen "Ce naiba se întâmplă?". De la el îmi îndrept privirea spre mâna care era în fața mea.

Eu: -Două?

Doctor: -Perfect. Deci spune-mi tot ce şti despre tine.

Îi arunc o privire confuză şi puțin iritată. Oftez uşor apoi spun tot ce îmi trece prin minte pe moment.

Eu: -Mă cheamă Nyan Sasake. Am 14 ani. Sunt în clasa a 8-a. Ador griul. Ăăă... Cea mai bună prietenă a mea este Clara. Şi... ce aş mai putea să zic?

Doctorul se uită pe foile din mana lui apoi la mine. Îmi zâmbeşte apoi dă din cap în semn de "Da".

Eu: -Ei! Nu am vorbit serios!

Doctor: -Oricum e bine. Eşti în regulă. Având în vedere cât ai stat în comă atât eşti chiat într-o stare excelentă.

Eu: -Excelentă?! Parcă aş fi un mort... Abia că vorbesc...

Doctor: -Dar tot găseşti ceva cu care să îmi întorci replica. Uite... păi... un singur lucru e greşit din tot ce ai spus mai-nainte.

Eu: -Ce?

Doctor: -Cum ai 15 ani.

Fața îmi cade. Pielea mi se albeşte şi un fior îmi face toată pielea de găină.

Eu: -Adică am stat în spital un an...?

Doctor: -Da. După 5 luni nu dădeai semne că te vei trezi, aşa că am fi hotărât să îți scoatem perfuziile.

Eu: -să mor de... foame...

Doctor: -Da... dar exact atunci dădeai semne că te trezeşti. Şi tot aşa. De multe ori.

Sunt nişte monştrii... Au vrut să mă omoare...

Mă încrunt gata să țip la el cu restul energiei rămase în mine. Brusc îmi amintesc ceva şi fruntea mi se descrețeşte.

Eu: -Cât e ora?

Doctor: -8:45.

Eu: -Aseară nu era cumva să...

Un nod apare în gâtul meu înpiedicându-mă să îmi termin propoziția.

Eu: -Să mor...

Şoptesc aşa de încet încât cred că nu a auzit. Îmi îndrept privirea spre medic şi observ expresia şocată a acestuia.

Doctor: -De unde şti?

Eu: -M-am... văzut... Moartă... medicii cum încercau să mă readucă la viață... apoi când s-au oprit... şi... privind unii la alții dezamăgiți au constatat decesul...

Roatesc asta cu respirația tăiată şi privind în gol. Când termin mă uit iar la doctorul din dreapta mea. Fața lui din şocată devine... mai şocată.

Doctor: -Cum adică te-ai văzut? Stai. Dacă ai văzut medicii spune-mi câți erau?

Închid ochii pentru a vedea iar acea imagine oribilă. Câteva clipe mai târziu îi deschid şi şoptesc marcată de amintire.

Eu: -4...

Doctor: -Ă...

Eu: -Ce s-a întâmplat cu mine după?

Spun încercând să schimb într-un fel subiectul.

Doctor: -Pur şi simplu inima a început iar să îți bată de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Mă uit la el copiind expresia super şocată a lui.

Doctor: -Ok. Merg să îți anunț părinții şi să îți pregătesc fişele penteu externare. Mâine vei pleca acasă.

Acesta iese la fel de repede cum a intrat.

O linişte de moarte se lasă peste mine zdrobindu-mă.

?: -Hei...

Mă uit puțin plictisită în partea în care ar trebui să fie posesorul vocii.

Sunt sătulă de atâtea surprize...

Eu: -A. Tu erai.

Jean: -Bine. Ştiu că am început-o cu stângul dar te rog. Te rog iartă-mă

Eu: -De ce aş face-o?

Jean: -Pentru că îmi pare extrem de rău. Şti tu... eu eram obligată să fac asta. Era singurul mod în care te puteam trezi din comă.

Eu: -Şi? Altceva?

Jean: -Te rog! Mă ierți? Ai vrea să... fim prietene?