Înger cu aripi de piatră (Neterminată)

Ochi purpuri, moarte şi destin

*Perspectiva lui Ray*

O caut pe Nyan de ceva vreme şi nu pot da de ea.

Locul ăsta este uriaş şi cred că m-am şi rătăcit.

De când am auzit acele strigăte care sunt sigur că au fost ale lui Yukine am grăbit pasul foarte mult. Cine ştie ce se întâmplă acolo? Acum se aud doar nişte lovituri, un sunet asemănător cu cel al metalului lovit în piatră, nimic mai mult şi chiar nu vreau sa îmi imaginez ce se întâmpla acum acolo.

Ori eu am intrat pe uşa greşită, ori Yukine nu mai ştie nici el şi mi-a arătat o uşă la întâmplare.

Stânga... dreapta... iar stânga...

Eu: -La naiba! Am mai trecut pe aici!

Strigătul meu se aude cu ecou peste tot. De nervi lovesc cu pumnul un perete care face un camdelabru să tremure şi apoi cade creând un sunet asurzitor.

Îmi acopăr urechile şi după ce mă asigur că nu vine nimeni mă apropii de acesta.

Spre surprinderea mea sunt destul de calm încă din momentul în care am intrat pe uşă să o caut pe fată.

Privesc nepăsător la victima colaterală a furiei mele. Pe toată suprafața coridorului e cel puțin o firmitură din ceea ce a fost. E praf şi pulbere, era foarte sus.

Îmi ridic privirea şi observ că e o singură cameră pe tot holul, o celulă.

Întru curios în aceasta şi încă de la primul pas pielea mi se face de găină şi fără vreun motiv anume calmul pe care îl aveam este înlocuit de nelinişte.

Camera e destul de întunecată dar se pot distinge foarte uşor nişte inscripții pe pereți. În mijloc observ ceva roşu aşa că mă aplec pentru a-mi da seama ce e.

Sânge?

Imediat simt o prezență în cameră şi mă ridic panicat uitându-mă în jur.

Rămân blocat cu privirea la uşă.

Un înger cu păr şaten auriu mă priveşte serios.

Genunchii mi se înmoaie, mai am puțin şi cad pe jos.

Stai, de ce să îmi fie frică? Yukine se luptă cu însuşi Lucifer şi eu lesin doar la vederea unui înger.

Brusc devin iar stăpân pe propriul meu corp şi merg fără a îi arăta fetei că încă mor de frică.

Sigur ştie că încă îmi e frică.

În timp ce mă apropii mă priveste fără ca măcar să clipească.

Aceasta îmi face semn să o urmez aşa că asta fac cu uşoare ezitări.

După căteva minute de mers în care nici unul nu a spus nimic şi sunetul metalului s-a intensificat ajungem în fața unei uşi.

Îngerul îmi face semn spre podea şi chiar dacă nu spune, sau nu poate spune, se putea citi foarte clar ce vroia "pune-te jos şi rămâi acolo".

Imediat ce mi-am ocupat locul dispare.

Ce se întâmplă? De ce zgomotul e atât de aproape?

Stau aşezat în poziție turcească privind în jur în încercarea de a ignora curiozitatea şi să deschid uşa din fața mea.

Ce se întâmplă acolo? Nu poate fi ceva rău, nu?

Privesc iar uşa şi cedez. Mă ridic şi o deschid puțin, suficient cât ca să pot privi înăuntru.