Înger cu aripi de piatră (Neterminată)

E realitatea sau doar un vis?

După ce beau jumatate de sticlă acesta o ia şi îi pune dopul.

Câteva secunde nu se întâmplă nimic, eu stând cu sufletul la gură.

Observ cum Yukine mă duce spre pat, mă întinde şi trage pătura.

Eu: -Ce...

Yukine: -Într-un minut poțiunea îşi va face efectul. Te pun în pat deoarece vei deveni inconştientă şi dacă vine mama ta va părea că dormi.

Eu: -Bine...? Cât mai avem?

Yukine: -Maxim 10 secunde.

Şi apoi totul devine nergu. Simt cum pământul îmi fuge de sub picioare şi închid ochii ținând.

Yukine: -Îi poți deschide acum.

Îmi deschid ochii şi observ că sunt pe un scaun într-o bibliotecă imensă.

Geamurile mari şi lungi sunt acoperite cu o bucată de material opace albă, rafturile înalte nu te lasă să vezi mare lucru din încăpere, iar pereții, podeaua şi masa sunt de un maro foarte închis. Pe geam se poate vedea luna. Aceasta este plină luminând aproape la fel de tare ca soarele dimineții, iar razele acesteia intră uşor prin geamurile cu margini negre. Perdelele se mişcă încet la fiecare adiere a vântului.

Eu: -De ce îmi pare cunoscută?

Yukine: -Asta e lumea în care intrai când "dormeai" când erai în comă.

Spune privindu-mă fix şi gesticulând ghilimelele.

Eu: -Ce căutăm aici?

Yukine: -Vezi tu... lumea asta nu e una imaginară. Asta este o combinație dintre minte şi suflet. Această lume arată cu totul diferit în alți oameni.

Eu: -Deci totul e simbolic? Ce arată palatul?

Yukine: - E ceea ce protejează sufletul. În unii oameni e o casă modestă, în alții un zgârie-nori sau o casă pe cale să cadă sau, ce e cel mai interesant, unii nu au aşa ceva.

Mai face câțiva paşi prin cameră şi apoi îşi trage şi el un scaun în fața mea.

Yukine: Această cladire ne arată cât de uşor eşti de influențat. Cu atât mai mare, cu atât mai puțin îți pasă de părerea celorlalți.

Eu: -Iar cei care nu au sunt slabi, nu?

Yukine: -Nu aş spune chiar "slabi", ci "ghinionişti" pentru că nu e vina lor, e vina celor care au contribuit la formarea personalității acelei persoane.

Toată acea conversație împreună cu decorul şi o briză rece îmi face pielea de găină.

O pauză uriaşă în care Yukine expiră aerul greoi îmi dă senzația că mă voi rupe în mii de bucăți.

Yukine: -Am venit aici pentru o parte mai greu accesibilă şi aceea e subconştientul.

Se opreşte iar dându-şi la o parte parul inexistent de pe frunte.

Yukine: -Asta este în partea de NE şi e înconjurată de o mare de apă.

Eu: -Şi cum ajungem?

Yukine: -E o singură cale, dar pentru asta trebuie să te cunoşti foarte bine.

Eu: -Şi?

Yukine: -Va trebui să îți arăți cea mai pură formă.

Eu: -Şi cum NAIBA fac asta?

Yukine: -Mai şti atunci când te-ai luptat cu Jean şi ea s-a transformat într-un monstru gigant?

Eu: -Şi apoi am tăiat-o în bucățele? Aş prefera să uit... A fost dezgustător.