Înger cu aripi de piatră (Neterminată)

Un nou început

Eu sunt Nyan Sasake. Am 14 ani şi o viață perfect normală. Cel puțin din ochii celorlalți.

O fată înaltă, de un şaten deschis şi destul de timidă şi retrasă nu prea iese în evidență. Exact asta sunt eu. O fată care e una ca tot restul lumii.

Când vine vorba de talente am doar unul, desenul. Ador să desenez şi să creez. Am o imaginație bogată şi uneori îmi e de mare ajutor, iar alteori doar mă încurcă, încărcându-mi mintea cu lucruri care nu îşi au locul în acel moment.

Un alt minul al imaginației mele bogate ar fi că îmi e foarte greu să scap de idei.

Cel mai des mi se intamplă în timpul orelor. De obicei mâzgalesc o foaie de hârtie de parcă de asta depinde viața mea.

Exact asta fac acum. Desenez în ora de istorie, când, de odată, un sunet mă trezeşte la realitate. E profesoara care bate cu creionul meu în bancă. M-a speriat rău, ca de fiecare dată.

La naiba.

Iar mâzgâleam banca.M-a luat valul mult prea tare. Profesoara se uită încruntată la mine.

Profesoara: -Acum că ai ajuns iar pe pământ să ne continuăm lecția.

Mă simt foarte prost dar totuşi nu regret nimic. Nu am avut nici odată acest sentiment de vină când profesorii mă prindeau desenând.

Nu înțelegi nimic din ceea ce predă deci cu atât mai puțin pentru ea.

Stau bosumflată în bancă dar îmi amintesc de ceva ce mă înveseleşte puțin.

După ore mă voi intâlni cu Clara, cea mai buna prietenă a mea, în parc (singura mea prietenă).

3 ore mai târziu ies de la scoală, mă duc acasă, îmi fac temele şi pornesc spre parc.

***

Au trecut deja câteva ore de când ne plimbăm şi tot ce am făcut a fost să rândem ca două ciudate ce suntem.

Clara e o fată minunată. Are părul roscat, foarte undulat care este tuns până deasupra umerilor. Iar ochii ei albastrii, o culoare de nedescris. E un albastru foarte... frumos, aprins, intens. Când te uiți în ochii ei ai senzația că te îneci în ei, sunt limpezi ca apa.

Față de mine e cu mult mai frumoasă. Eu având parul şaten, puțin ondulat si care trece puțin de subsuori. Iar ochii... ca marea parte a populației Pamântului, căprui.

În acest moment Clara este plecată să cumpere nişte sucuri. Mă uit în sus şi observ că soarele apune.

Cred că ar trebui să plecam acasă.

Spun în gândul meu, când apare şi Clara cu sucurile.

Clara: -Nyan, m-a sunat mama şi a spus că e de cealaltă parte a drumului. Ne poate duce ea acasă, oricum îndată va fi întuneric.

Eu: -Ok.

Parcă am impresia că ceva nu e în regulă. Palmele încep să îmi transpire şi picioarele îmi tremură.

Clara o ia înainte şi eu din urma ei. Mă împiedic şi cad în genunchi din cauza picioarelor ca de gelatină.

Simt cum durerea se împrăștie trimițându-mi fiiori în tot corpul. Mă ridic repede şi trec strada. Din cele 10 secunde au mai ramas doar 3. Sar pe trecerea de pietoni şi la jumătatea ei picioarele nu mai ating solul. O durere de nedescris începe din partea şoldului drept spre tot corpul pentru ca pe urmă să o aud pe Clara cum strigă.

Ca şi cum aş fi clipit o lumină albă şi caldă îmi luminează fața brusc, eu chinuindu-mă să îmi deschid ochii.

Tot corpul îmi e amorțit şi urechile îmi țiuie. Când reuşesc într-un final să văd mai clar îmi revine şi auzul.

Eu: -Ce am...? Tot țiuie ceva...

Şoptesc propozițiile de parcă doar aş fi expirat.

Ținutul nu era din cauza urechilor mele ci a aparatului pe care l-am observat cu coada ochiului.

Alea sunt bătăile inimii mele?

Dau să mă ridic dar tot ce fac e să rămân întinsă.

Nu merge aşa... dar dacă...

Şi încep să îmi mişc toate degetele. Simțeam furnicături în tot corpul când am început să încordez şi ceilalți muşchi.

Când mi-am mai revenit am dat pătura care mă acoperea mână la piept şi am simțit cum iar mă înmoi.

Am tot piciorul drept în ghips, burta bandajată până la primele două coaste.

Mi-am ridicat mâinile care tremurau ca două bețe şi am simțit că deja regret asta.

Încheieturile îmi sunt bandajate, iar în mâna stângă am o perfuzie.

Mi-am închis ochii în speranța că atunci când îi voi deschide totul să se dovedească a fi un coşmar.

Îi deschid şi lumina albă iar mă orbeşte. Privesc confuză în jur şi constat că sunt într-ul salon pentru pacienți, la spital.

Cum am... cum NAIBA am ajuns aici?

Câteva momente mai târziu apare o asistentă, sau cel puțin aşa pare. Am întrebat-o cum am ajuns aici.

Ea se uita la mine cu ochii mari apoi îmi raspunde scurt "accident de maşină", iar înainte să iasă din salon mi-a mai spus de parcă nu ar fi vrut să aud "ai fost în comă 3 săptămâni".

Am rămas mască. Parcă acum câteva minute în urmă eram cu Clara în parc. Oricum, având în vedere că m-am trezit va veni cineva să mă examineze.

Abia aştept să ajung acasă. Chiar dacă mă aflu într-un pat în acest moment, mă simt foarte obosită şi îmi lipsește mult confortul de acasă...