Înger cu aripi de piatră (Neterminată)

Ce înseamnă asta?

Mă încrunt la fata din cealaltă parte a patului, în drept cu picioarele mele.

Eu: -Cred că glumeşti.

Jean: -Ți se pare cumva că glumesc?

Îi examinez expresia şi e chiar foarte serioasă.

Mă ridic în fund chiar dacă îmi tremură toată carnea de pe mine. Reuşesc să găsesc o poziție în care îmi pot menține echilibrul apoi o fixez pe Jean cu privirea. O privire care chiar nu îmi stă în fire să o fac, încruntată, serioasă şi tăioasă.

Jean: -De ce te uiți aşa la mine?

Eu: -Pui ceva la cale.

Jean: -Nu pun nimic.

Eu: -De ce te-aş crede? Ai înfins cuțitul în mine de o grămadă de ori.

Jean: -Bine. Ai dreptate. Dar şi Yukine a făcut-o. In el ai încredere?

Eu: -De ce îl bagi şi pe el în discuție acum?

Yukine: -Pe cine?

Amândouă rămânem mute de apariția surprinzătoare a lui Yukine, exact între noi două, la colțul patului.

Jean: -Pe tine... Am întrebat-o dacă are încredere în tine.

Eu: -Aş avea dacă aş şti şi eu câte ceva despre tine. Despre voi!

Cei doi se uită unul la altul apoi la mine.

Jean şi Yukine: -Bine.

Yukine: -Sunt un înger. Am fost trimis aici cu scopul de a repara un nod în timp.

Eu: -Un nod... în timp? Ce mai e şi asta?

Yukine: -Un nod în timp e... cum să explic...

Jean: -Imaginează-ți o ață. Dacă o bucată din ea se înoadă, tai nodul cu tot cu ața de după nod şi o arunci. Aici, ața este realitatea, această lume, nodul este un eveniment care nu trebuia să se întămple, iar partea de ață care va fi aruncată este tot ce s-a întâmplat după acel eveniment.

Yukine: -Da... Exact asta îndeamnă.

Mă uit când la unul când la altul cu o față încruntată şi confuză.

Eu: -Care e evenimentul care nu trebuia să se întâmple?

Yukine: -Eu presupun că accidentul al cărei victimă eşti tu. Nu e sigur. E doar o ipoteză.

Eu: -Jean, tu care crezi că e "nodul".

Jean: -Aş spune şi eu că este accidentul dar ne trebuie dovezi.

Eu: -Şi ce se va întâmpla în continuare?

Yukine: -Aşteptăm ca ața să fie tăiată. Pentru moment nimic special nu s-a întâmplat de la accident.

Jean: -Adică lumea va face cumva să dea timpul înapoi şi să împiedice acel eveniment nedorit.

Yukine: -Nu o să fie gen "acum suntem în 2020 şi în secunda următoare suntem în 2017" nu se întâmplă aşa, din senin. Vor fi aranjate nişte lucruri care vor duce la întoarcerea timpului.

Eu: -Cum poate fi întors timpul? Adică de cine? Sau... nu ştiu cum să spun...

Yukine: -De exemplu, un anumit tip de înger poate întoarce timpul. Acesta este ascuns de noi, ceilalți îngeri, din motivul că nu brebuie să ştim cine este.

Eu: -Ahhh... mă doare deja capul!

Îmi las capul în jos şi îmi pun mâinile în vârful lui.

Nu mă prefac. Chiar mă doare. Am aflat mult prea multe informații care trebuie să le rețin cu orice preț iar acum se împing în capul meu, înghesuindu-se să încapă toate.

Jean: -Cred că e destul. Am spus deja o grămadă. Las-o să se odihnească.

Yukine aprobă cu o mişcare a capului apoi trec amândoi prin peretele de lângă uşă.

Ce naiba...?

Mă las pe spate şi cad ca un bolovan pe salteaua cu arcuri şi perna nu prea moale.

Privesc tavanul câteva clipe apoi cad într-un somn adânc.

Deschid ochii şi sunt pe un hol imens şi gri. Privesc în spate apoi în față.

Oriunde o iau, tot una.

Merg pe coridor care nu pare să aiba afârşit, iar sunetul picioarelor mele desculțe se aude peste tot, cu ecou.

Nici o uşă, nici o piatră. Nimic.

De ce sunt desculță?

Merg apoi brusc mă trezesc pe un deal.

Doar am clipit şi totul brusc se schimbă!

Privesc uimită în jur.

E superb...

Sunt undeva între munți. Locul unde mă aflu pare a fi o stâncă plină cu iarbă. Soarele apune, iar cerul are o culoare de portocaliu spre galben combinată cu puțin roz. Mă întorc şi observ că în spatele meu este un cireş uriaş roz. Petalele lui încep să cadă la adierea uşoară a vântului.

Ce briză caldă...

Sub cireş este o statuie. Un înger care priveşe spre cer. Stă în poziție dreaptă exact în fața cireşului, cu spatele la el.

Mă apropii încet de ea. E o femeie. Aripile ei sunt întinse. Parcă îşi lua zborul. Mâinile şi le ține la piept iar atunci un detalui îmi sare în ochi. Are un colier cu aripi de înger. Exact ca cel pe care ar trebui să îl am acum acasă.

?: -Nu ai murit...

Mă întorc şi la vreo 3 metri de mine este acel înget pe care l-am întâlnit atunci când era să mor în spital.

Are o expresie blândă care îți înmoaie inima şi îți topeşte tot corpul având senzatia că priveşte prin tine. Părul ei şaten pare auriu în lumina apusului, la fel şi cu rochia şi aripile.

Chiar dacă nu pare a fi rea îmi dă fiori iar pielea de găină apare.

Eu: -Nu înteleg.

Înger: -Nu vrei muri...

Mă uit confuză la îngerul din fața mea.

Briza devine dintr-o dată vijelie, petalele cireşului zburând în toate părțile. Stânca pe care mă aflu se prăbuşeşte eu căzând în gol.

Ajutor! Voi muri aici!