Aripi de Fier

Versuri negre VII

1

Renunț, asta fac

Asta zice mintea, iar inima-mi zice să tac

Sau e invers?

Totul e atât de neclar, nebunia-ș crează un univers

2

Sufletul meu, negru

Negru de răni

Istovit de războaie

Aruncat în coltul ruinei ăsteia de corp. Plâng în ploaie

3

Plâng în ploaie, singur

Fără ca de nimic să fiu sigur

Nu știu ce vreau

Poate doar, să tacă vocile din capul meu

4

Cu mâinile arse și un ochi închis

Stau ghemuit în coltul meu. Mi-e frig

Privesc în jos îmi ascund fața

Sunt slab, restul e de suprafață

5

Mândria, un fir de ață ros

Coase masca unui om mort

Mă îmbrac în răutate și ură

Pregătit să fiu, pentru următoarea lovitură

6

Dar, uneori sper, zâmbesc

Uneori, îmi adun puterile o lumină să zăresc

Din locul meu intunecat, cu tot ce am mă ridic

Și merg încet, tremurând, fericirea să o ating

7

Pentru că încă sper, știu că se poate

Să ating lumina ce le vindecă pe toate

Și cum mâinile mele se apropie de lumină

Îmi ridic privirea, sperând ca voi scăpa de ruină

8

Nu ajung! Deși așa aproape

Văd fericirea în fața ochilor, așa de aproape

Dar ceva mă ține, nu o pot apuca

Speriat, mă zbat. Acum o voi avea

9

Dar nu! Nici acum

Am întins mâinile și iar s-au făcut scrum

Am ieșit din colțul meu...

Doar să fiu aruncat la loc, încă un regret.. lanț în jurul trupului meu

10

Dar... dar am auzit-o

Era a mea, jur că am simțit-o.

Și totusi, nu.

Lumina, fericirea, dragostea, blestemate fie de iluzii

Nu mi-e dat să le am... dpar singurătate la miezul nopții

11

Ca un împărat, destinul se joacă cu mine

Când prind putere, îmi spune: în genunchi cu tine!"

Apar doar la nevoie

Exist doar la nevoie

12

Adun putere doar să îmi fie furată

La schimb să mi se dea speranța deșartă

Și când lumina își ia strălucirea și pleacă

Singur, cu încă o rană... un om frânt, ce moartea-și așteaptă