Secția de psihiatrie

29.Contradicții depresive

Mi-am redus tot timpul ca să incerc să fiu lângă tine. Am renunțat la tot ce-mi făcea plăcere să fac ca să te am lângă mine. Te întrebi de ce...?! De prost, adevărat. Cică dacă faci pe prostul ești mai fericit..la mine nu a functionat; cică viața e mai frumoasă dacă ai cu cine să-ți faci amintiri, iar eu am ales să-mi fac amintiri cu tine. Știu că nu ai plecat, dar parcă nici nu te am lângă mine. Am rămas doar cu speranța că te vei întoarce, dar cu ce folos..? Întunericul, cu stilul său nonșalant, a pătruns in mintea mea si in inima mea ce te-a schițat pe tine, în al său fundal, în culori. Culorile mă orbesc..mi-am uitat scopul, am uitat să-mi continui viața, m-am uitat pe mine. Sunt ținut la tăcere de un glas ce-mi unge sufletul cu miere și îmi îndulcește urechile când îmi răsună în timpane. Simt că am devenit doar un obiect pentru plictiseala ta, un medicament pentru rănile tale...dar ale mele au rămas adânci. Zici că am făcut o creastă cu acel obiect de metal numit "lamă", pe inima mea, și acum iți varsă toată hrana necesară orgoliului tău. De ce nu mă oprești?! De ce nu vrei să oprim acest teatru cu măști?! Dacă nici măcar nu putem vedea un început, de ce să mai continuăm?! Îmi pun de fiecare dată inima în palmele tale dar tu o lași să cadă...Îți este prea grea?!..Îți provoacă prea multă greață?! Păi spune-mi! Adun de fiecare dată măruntaiele inimii și le lipesc cu esența pe care mi-o dai, pentru tine, cu speranța că poate doar greșesc eu cu ceva și pot să învăț din asta. Oricum, îți mulțumesc că mi-ai amintit cum este să iubești cu adevărat, păcat ca nu mă lași și să-ți demonstrez.