Secția de psihiatrie

26.Un zâmbet improbabil

M-am îmbătat cu multe cuvinte care mi s-au spus aflând intr-un final că acele vorbe pe care le-am pus în seiful din inimă ca fiind doar niște vrăjeli. Ele erau singurul lucru care îmi puteau cumpăra fericirea. Fericirea am avut-o mereu, dar am pariat-o si după am pierdut-o de atâtea ori încât prețul ei se mărea și nu mai  puteam să-mi cumpăr singur alta. Am tânjit atât de mult să plantez fericire pe pământul fertil din suflet, dar nu găseam semințe. Am cultivat o floră de depresie, ea era mai ieftină. Trebuia să-mi ocup timpul și eu cu ceva, nu? Mă întreb câteodată, când vreodată inima va fii vreodată o casă pe numele cuiva?!...și nu doar o garsonieră cu chirie iar cel cazat să plece când vrea el fără niciun motiv. Omul simplu e fericit mereu. Eu nu am încercat niciodată să fiu simplu. Dacă aș fii așa, aș pierde tot farmecul.

Deznodământ:"Speranța este ultimul lucru pe care ți-l permiți să-l pierzi."