Secția de psihiatrie

50.Prisma pufului de neant

Stând noapte până târziu, ajung sa adorm dimineața devreme tot gandindu-ma la ce am sa fac in urmatoarea zi. Probabil oamenii obisnuiți cand stau asa noaptea fac ceva important. Cel mai probabil invață pentru un examen ce trebuia demult sa se pregatească si o fac in ultima sută de metrii sperând la un miracol cu o notă de trecere la evaluarea sa, sau își dezvoltă o pasiune artistică spre exemplu desenatul sau scrisul sau cântatul și asa mai departe din care cel mai probabil o sa renunțe din cauza profesiilor din care iși scot bucata de paine, sau vorbesc cu cineva foarte drag iar convorbirile tarzii ii fac sa spuna cat mai multe unul despre celalalt ceea ce ii incită. Ei bine, eu nu fac nimic, doar stau. Beau cateva sticle de bere, in zilele mai fericite un vin sau un whiskey, inhalez fumurile de tigară si ma uit pe geam asteptând. Bine, pentru sanatatea mea mintală spun ca astept ceva, dar defapt nu astept nimic. Privesc sticla geamului de parca s-ar reda un film alb negru cu Stan si Bran ceea ce ma face sa scâncesc. Râd din cauza linistei pe care doar eu o aud si care face atata zgomot in mine, rad din cauza tăciunelui din cer care ascunde un univers cu un stil atat de nonșalant, un intuneric profund care te-ar face să fi precaut in orice moment și totodata cerul este atat de lipsit de griji. In fine, nu pot spune ca doar rad cand privesc afara ca ori m-ati crede nebun, ori fericit. Am incercat sa fiu prost și am fost fericit, dar stiam prea multe lucruri pe care nu le-as fii vrut. Cateodata vad si un film dramatic, nu va pot descrie, dar te-ar face sa plangi imediat. Cum luna își așterne razele sale puternice printre crengile copacilor, iar umbrele lasate de ele se proiecteaza pe fata mea creând șanțuri prin care lacrimile să-mi curgă. Este suficient să facă un om să plângă, dar eu nu plâng! Tu?