Secția de psihiatrie

34.Darurile

Credeam ca am terminat. Am semnat un pact cu sânge cu o organizație din mintea care mă punea sa fac ce zic ei. Fiind mintea mea ar fii trebuit sa fiu eu cel care controlează acestă ordine, dar nu sunt. Ma puneau sa fac lucruri îngrozitoare pentru ei de care eu nu eram mândru dar care mă țineau in viață. Într-un timp ma obișnuisem cu ideea ca asta trebuie sa fac, că asta îmi este un dar dat de Dumnezeu. Îmi placea ce faceam si eram mandru că o făceam bine, chiar cel mai bine încât eram apreciat. Până într-o zii când mi-a apărut acel scop al vieții de care avem nevoie cu toții si pe care îl cautam si eu orbit: Iubirea absolută. Perfecționam totul când era vorba de ea, încercam sa fac totul sa fie cât mai bine. Am realizat că ceea ce făceam nu era darul meu, ci iubirea ei îmi era darul cuvenit. Ofranda pe care i-o pusesem in mâini era mare, dar a meritat. Am vrut sa ies din acea organizație subită a minții mele, dar primeam mereu același răspuns "Odată intrat, nu se mai poate ieșii". Nervos si lipsit de puteri ma gândeam cum să-mi împart darul obținut cu darul cuvenit. Până la urmă, prin vărsarea unor lacrimi sărate și sânge am ajuns să ma bucur de darul meu cu zambetul pe buze. Eram fericit. Dar nu mi-am pus niciodată problema că darul obtinut conta doar de mine iar darul cuvenit depindea doar de iubirea sa. Până la urmă iubirea mi-a murit urmând alte lacrimi si alt ecou de singuratate. Din focul ce a fost a rămas doar un tăciune ce mi-a ars temelia minții. Din respectul față de ea am promis ca nu mă mai intorc la darul ce-mi rămase, dar aveam niște datorii de rezolvat.

Deznodământ: Aurora, care după lungi furtuni, pentru prima dată, anunță o noua zi frumoasă.