Războiul pasiunilor

Capitolul 16

  

  
   — Poți să mă minți şi să fugi de câte ori vrei tu, dar nu te minți şi pe tine. Orice ai face eu nu voi renunța, o să te fac să mă asculți, iar după aceea nu îți voi mai da drumul niciodată! vorbele sale nu fac decât să îmi sporească furia şi nemaisuportând, mă întorc spre el dintr-o singură mişcare.

   — Niciodată este un cuvânt prea mare pentru a putea fi folosit cu atâta uşurință!

   — Aşa e, sunt unele lucruri care contează mai mult decât cuvintele.
Îmi spune pe un ton calm şi totodată insinuant.

   —  Şi crezi că un nenorocit de cort în fața clădirii în care locuiesc va folosi la ceva? îl văd că vrea să spună ceva, însă nu îl las.

    — Crezi că mă interesează ceva din ce vrei să îmi spui? Ai plecat Aiden! Ai plecat chiar şi după ce ți-am  mărturisit sentimentele mele, nu ți-a păsat deloc de mine. Tu ai spus că cel mai bine ar fi să păstrăm distanța, aşa că ce mai cauți aici? Ce încerci să faci? ultima parte o spun sub forma unor țipete, iar faptul că nici un vecin nu a ieşit să vadă ce se întâmplă e o minune, însă nici nu vreau să mă gândesc cum vor reacționa când vor vedea ce a făcut nebunul ăsta.
Nici într-o mie de ani nu l-aş fi crezut în stare să îşi instaleze un cort în fața clădirii în care locuiesc.

   — Pleacă Aiden! îi spun în timp ce îl privesc în ochii şi nu mai aştept să reacționeze căci fac câțiva paşi în spate, după care mă îndrept spre intrare.

   — Nu o să plec! O să stau aici până când îți vei da naibii orgoliul ăla prostesc şi mă vei asculta.

       Cuvintele sale îmi răsună în minte, însă nu fac nici o mişcare. Dacă o să mă întorc acum ar insemna să îi dau dreptate şi nu am de gând să fac asta. La urma urmei, nu cred că e atât de nesăbuit să stea în cortul pe care şi l-a instalat pe frigul ăsta.

   Aiden

        A plecat. M-a lăsat singur, fără a-mi acorda şansa de-ai explic.
Deşi ultimul lucru pe care mi l-am dorit, a fost să o fac să sufere, eu am fost cel care a rănit-o cel mai mult. Mi-am dat seama mult prea târziu, că scurta noastră apropiere i-a adus mai multă suferință decât bucurie. M-am comportat prosteşte, am lasat trecutul să intervină şi i-am întors spatele când avea nevoie să-i fiu alături.

        Când îmi reamintesc sărutul nostru, o amintire atât de vie încât aproape că simt gustul ei din nou pe buze, stomacul mi se strânge brusc. Ştiu că m-am purtat ca un ticălos lipsit de suflet, dar nu sunt departe de adevăr, iar vorbele şi plecarea mea au rănit-o, mai ales că cel mai probabil dintr-un impuls a îndraznit să-şi exteriorizeze sentimentele şi să spună prin cuvinte, ceea ce am descoperit din sărutul nostru. Totuşi, mi-am jurat că nu o să îmi mai pese şi nu o să mai dau voie vreodată cuiva să mă rănească, dar nu am putut sta departe. Nu m-am putut abține şi i-am căutat prezența, chiar dacă teama că o voi răni m-a însotit mereu. Am fost terorizat ca vechea poveste să nu se repete şi când am realizat cât de mult au avansat lucrurile între noi, am decis să mă distanțez, arucându-i niste vorbe menite să o fac să mă urască, dar nu am luat în calcul cât de adânc a reusit să îmi pătrundă în inimă. Poți fi stăpân pe ceea ce gândeşti, dar niciodata pe ceea ce simți, însă eu am ales să ignor acest lucru şi să fac alegerile greşite.
 
       Timpul petrecut departe de ea, chiar dacă a fost unul scurt, m-a făcut să îmi dau seama cât de dependent am devenit de prezența ei şi cât de luminoasă era viața mea, în momentele în care eram cu ea.
Sunt furios pe mine, pe orgoliul meu uriaş şi decizile mele proaste, însă de când am cunoscut-o pe Sarah, pur şi simplu nu am mai gândit logic şi la cât de mult am reuşit să o cunosc, o să am mult de muncă până îi voi obtine iertarea şi implicit o nouă şansă, dar nu mă voi da bătut. Chiar de ar fi să îngheț, de aici nu o să mă mişc!

       E trecut de ora unu noaptea, iar eu deja am înghețat ca naiba, dar nici nu voi pleca, voi sta aici pâna când încăpățânata aia mică o să mă asculte. De când a intrat în bloc si m-a lasat singur m-am adăpostit în porcaria asta, care mai degrabă e un frigider, decât un cort. Pun pariu că afară e mai cald decât aici. Ce o fi fost în mintea mea când am cumparat tâmpenia asta? Cu siguranță, absolut nimic.

       Privesc ecranul telefonului şi simt că înnebunesc când văd cât de greu trece timpul şi tot ce sper e să ajung cu bine dimineață. Fir-ar să fie de ticaloasă! Ştie cât de frig e afară şi totuşi, ea stă bine în casă, la căldurică, iar pe mine m-a lăsat ca un prost afară. Înteleg ca am dat-o în bară, dar pe vremea asta nu dai afară nici o pisică.

        Sunt scos din gânduri de niste sunete ce par mai degrabă a fi paşi. Nu reuşesc să fac nici o mişcare, căci cortina de la intrare este dată la o parte, dincolo de ea stând o Sarah în pijamale, ciufulită şi cu o privire de parcă ar vrea să mă omoare.

   — Eşti un dobitoc! De fapt, ce spun eu aici? Eşti cel mai mare idiot, idiotule! Tu gândeşti puțin cu capul ăla sec? Îți spun eu că nu o faci, dacă ai fi facut-o, acum nu te-ai fi aflat aici. Tu vrei sa mori de frig? sunt atât de uluit de epitelele pe care mi le adresează şi de faptul că se află aici, în fața mea, încât preț de câteva secunde rămân tăcut.

   — Serios? Ai venit doar ca să îmi spui toate aceste lucruri? mă priveşte buimacă şi nu o las să îmi răspundă căci i-o iau înainte.

   — Vrei să stăm aici şi sa ne certăm până când vom îngheța? o întreb pe un ton calm, asteptând cu sufletul la gură raspunsul ei.

   — Aiden eu nu mă cert cu tine! Pur si simpul nu vreau să te am pe conştiință.
Îmi replică apăsat şi involuntar îmi ridic o spânceană.

   — De ce eşti încăpătânată şi nu recunoşti că îți pasă de mine? cuvintele mele par să o ia prin surprindere, dar îşi revine repede.

   — Dacă vrei să stai aici şi să îngheți, n-ai decât! se răsteşte furioasă, după care îmi întoarce spatele şi iasă afară.

       Zâmbind o urmăresc, până când reuşesc să ajung în drept cu ea. Mergem tăcuți până când ajungem la lift. O las pe ea să urce prima, dupa care intru şi eu. Stă şi priveşte într-un punct fix, încercând să evite contactul vizual cu mine, iar eu mă lipesc de unul dintre peretii liftului şi o anlizez atent. Deşi este îmbrăcată într-o banală pereche de pijamale, cu părul ciufulit şi nemachiată este extrem de atrăgătoare şi drăgălaşă.
       
       Şi pentru prima dată realizez ce vreau să fac cu adevărat o viață: să o privesc pe Sarah, să fiu cu ea!
Liftul se opreste la etajul pe care l-a selectat şi iesim amândoi la fel de tăcuți.

        Se îndreaptă cu paşi repezi spre uşa din capăt pe care o deschide şi îmi face loc să intru şi nu pot să îmi reprim sentimentul care mă învăluie. La fel ca în seara în care am mâncat împreună, un sentiment de familiaritate mă cuprinde şi zâmbesc strâmb.

       La fel de tăcută se îndepartează şi se îndepartează şi o privesc cum se îndreapta spre scari, urcând una câte una, fară să îmi adreseze un cuvânt. O urmaresc până în fața unei uşi.

   — Dorm eu aici, iar tu vei dormi în camera de alături.
Mă priveste peste umăr, comportându-se inuman de rece, nici măcar nu mi-a dat ocazia să îi urez noapte bună pentru că deja trântise uşa în spatele ei.

        Sperând că totul e o glumă încerc să intru, cu speranța că vom reuşi să discutăm şi să ajungem la un consens, dar odată ce pun mâna pe clanță constat că e încuiată.

   — Sarah, trebuie să vorbim! Nu poți să te comporți aşa, mai ales că pretinzi că suntem doi oameni maturi.

       Aud cheia cum se răsuceşte din nou în uşă, mulțumind mental pentru că s-a răzgândit şi vrea să îmi acorde şansa de a-i explica, însă slabe şanse.

  — Dacă te deranjeaz comportamentul meu, atunci ce mai cauți aici? Pleacă din casa mea şi nu te mai întoarce niciodată.

       Răceala din vocea sa mă uluieşte, şi nimic din ochii săi nu pot citi. Nu pot să înțeleg dacă este sincera sau doar se preface, pentru a mă îndeparta. Am stricat lucrurile atât de tare, încă speranța ca voi reuşi să le repar devine din ce în ce mai mică.

       Rahat...