Războiul pasiunilor

Capitol bonus Heaven şi Ryan

  
   Un an mai târziu

        Oscilația ia naștere atunci când nu ești convins pe care drum să o iei. Oscilezi adesea între a face sau nu ceva. Oscilezi între a trăi după cum îți dorești sau după cum ți se impune. Oscilezi între adevăr și minciună. Oscilezi în a lupta pentru ceea ce îți dorești sau a abandona lupta din start. Oscilezi între fericirea adusă de minciună și suferința produsă de adevăr. 

        Mă întorc pe partea cealaltă de pat, trăgând în brațele mele perna sa, și în timp ce îi inhalez mirosul las un alt șir de lacrimi să păteze materialul de un alb imaculat. Chiar dacă este aproape miezul nopții, iar pleoapele îmi sunt din ce în ce mai îngreunate din cauza oboselii și a lacrimilor, vreau să îl aștept. Am nevoie de prezența liniștitoare a corpului său, să-i simt brațele în jurul meu și să-i ascult șoaptele pline de iubire. 

        Chiar dacă în ultimele săptămâni Ryan a avut extrem de mult de muncă, uneori ajungând în zori acasă, de fiecare dată și-a găsit timp și de mine. M-a pus pe primul loc, indiferent de oră, de cât de epuizat era sau de cât de irascibilă deveneam eu. A avut răbdare în fiecare zi, iar gândul că l-aș putea pierde mă seacă în fiecare moment. Totuşi, sunt convinsă că dacă ceea ce bănuiesc o să se adeverească, lucrurile între noi se vor schimba drastic.

        La început nu am vrut să cred că e posibil. Am ignorat totul, însă pe măsură ce timpul trecea nu am mai putut să o fac. Nici acum nu pot să accept, nu vreau să o spun cu voce tare, căci știu că în secunda în care o voi face o să devină un adevăr, un fapt împlinit.

        Zgomotul produs de ușa de la intrare m-a scos instantaneu din gânduri, iar când Ryan a intrat val vârtej în cameră, căutându-mă agitat cu privirea, am lăsat baltă orice încercare de a-mi ascunde ochii roșii și i-am făcut semn să vină lângă mine. Nu a ezitat nici o clipă și din doi pași a ajuns la marginea patului, luându-mă grăbit în brațe. 

   — Ți-am spus să mă suni de îndată ce ajungi acasă! rostește printre dinți

   — Am uitat.

        Dintre toate scuzele posibile pe care i le spusesem vreodată asta este cea mai neinspirată, iar el a mirosit-o imediat, și din modul în care brațele sale s-au strâns și mai tare în jurul meu, este clar că nu știe de ce simt nevoia să îl mint.

   — Ești bine, iubito? mă întreabă pe un ton jos, însă tremurul din glas îi dă de gol furia pe care încearcă să o țină sub control.

   — Doar puțin obosită, șoptesc în timp ce ochii mi se umple de lacrimi.

        Din nou a știut că mint, dar de data asta nu a mai insistat. Ba chiar a încercat să se prefacă că fața nu-mi este brăzdată de lacrimi, că vocea nu îmi tremură, iar respirația nu îmi este încărcată de suspine.

        A știut că am nevoie doar să mă țină în brațe și să mă aline. Ca de fiecare dată, nu a fost necesar să îi spun ceea ce îmi doresc, căci el a știut instant.

   — Heav, dacă toată starea asta a ta e cauzată de testele de sarcină pe care le găsesc zilnic în coșul de gunoi din baie, atunci încep să mă îngrijorez și mai mult, rostește încet, eliberându-mă din îmbrățișarea sa și ridicându-mi chipul spre el.

   — Cum...

   — Nu e ca și cum le-ai ascuns prea bine, mormăie ironic

   — Eu...eu nu știu cum s-a întâmplat,  șoptesc privindu-l cu ochii mari.