Războiul pasiunilor

Capitolul 17

Sarah

       Ochii îmi sunt obosiți, mintea plină de gânduri, iar inima istovită. Nu am putut să dorm deloc aseară, fapt pentru care îmi simt corpul îngreunat, de parcă o să cedeze din clipă în clipă.
Mă ridic cu greu din pat şi urmatoarea oră mi-o petrec pregătindu-mă pentru a pleca la muncă.

       Deschid uşa şi cobor încet în sufragerie şi de îndată ce ajung la baza scarilor îl văd. Înalt, impunător, stă rezemat de canapea şi priveşte afară prin peretele din sticlă. Involuntar mă cuprinde nostalgia şi în minte îmi revin amintiri din momentele pe care le petreceam şi eu fix în acelaşi loc în care stă şi el, dar mai apoi îmi vin în minte discuția cu el de acum câteva zile, plecarea sa şi instantaneu starea de rău revine. Dau să mă întorc şi să plec, însă se pare că mi-a simțit prezența.

   — Te rog nu mă ignora! îmi cere pe un ton rugător, iar eu nu mai ştiu ce să mai spun.

       De ce nu înțelege că toate aceste lucruri îmi fac rău? De ce nu vrea să înțeleagă că nu vreau să vorbesc cu el? Poate sunt o laşă, însă prefer să renunț acum, deşi e greu. Mai bine acum decât să o fac mai târziu, efectiv nu vreau să ajung în punctul în care să realizez că mi-am pierdut timpul încercând să obțin imposibilul.

   — Aiden nu are rost! M-am convins că asta nu are nici un sens şi că ai avut dreptate. Trebuie să ne distanțăm.

   — O spui de parcă încerci să te convingi pe tine însăți că aşa e.
Îmi spune pe un ton acuzator.

   — Sunt convinsă! mint şi încerc să mă depărtez de el, însă orice încercare îmi este oprită.

   — Nu, nu eşti. Spui toate aceste prostii din orgoliu. Ai sentimente pentru mine şi nu poți nega asta.

   — Nu am negat niciodată din câte țin eu mine, ba din contră. Îmi amintesc că ți-am spus în față acest lucru, iar tu ce ai făcut? Îți spun eu, absolut nimic, nici nu ți-a păsat, dar ai avut grijă să mă informezi că nu e reciproc aşa că e irelevant să aducem acest lucru în discuție. Aşa că întelege că cel mai înțelept e să nu ne mai vedem.
Ultima parte mă sfâşie pe interior şi sunt uimită că am reuşit să țin toată durerea şi să nu o las la suprafață.

   — Nu vrei asta! îmi spune sigur pe el, privindu-mă serios.

   — Vreau să pleci şi să nu te mai întorci. Vreau să nu îmi pierd timpul cu o persoană indecisă, care nu ştie ce vrea şi în orice moment mă poate lăsa baltă şi să plece, fără a-mi da o explicație.

   — Dacă m-ai asculta atunci ai primi explicația pe care o vrei! îmi țipă în față.

   — Nu mă interesează nimic din ce vrei să îmi spui, vreau doar să mă laşi în pace.

       Nici nu apuc să mai spun şi altceva căci în următoarea secundă mă lipeşte de perete şi mă trezesc cu buzele sale peste ale mele.
Brutal şi furios, se împinge în mine, strivindu-mă de perete, oferindu-i gurii mele cel mai sălbatic sărut de până acum. Unul izvorât din mânie şi pasiune. Încerc să îl împing cu brațele, dar nu reuşesc să îl clintesc deloc şi mârâind îmi prinde brațele, riducându-mi-le deasupra capului şi presându-le cu ale sale.
Buzele sale mă devorează sălbatic, încercând cu ardoare să adâncească sărutul, însă nu îl las.

   — Sărută-mă fir-ai să fi! îmi spune furios, pregătindu-se să mă sărute din nou.
 
   — Dă-mi drumul.
Reuşesc să şoptesc înainte ca buzele sale să pună stăpânire pe ale mele.

   — Nu! mârâie sălbatic, punând stăpânire pe gura mea.

       De data aceasta atacul său este unul tandru, furia fiind total dată la o parte. Îmi depune mici săruturi pe buze şi în colțul gurii, de parcă ar vrea să mă tachineze.
Stau nemişcată, asteptând să mă elibereze cât mai repede pentru a-i putea face față şi să nu îi cedez
Într-un final, văzând că nu îi răspund, îşi trage capul înapoi, fără a-mi elibera brațele, corpul îmi rămâne presat de al său şi ştiu că este în zadar să încerc să mă eliberez.