Războiul pasiunilor

Capitolul 42

       

       

        Mâine e o nouă zi!

        Mâine e o nouă zi!

        Mâine e o nouă zi!

         Şi totuşi eu sunt în acelaşi loc în care eram şi acum câteva ore.

       Ochii încă îmi sunt la fel de sticloşi!

        Durerea e la fel de puternică!

        Iar eu habar nu am ce o să fac de acum înainte!

       La naiba cu ziua de mâine!

        Mă ridic din pat, şi după ce fac un duş rapid şi mă îmbrac cu primele haine pe care le zăresc în dulap, pornesc spre bucătărie. Corpul îmi strigă disperat după o gură de cafea, iar eu nu am nici o putere a i-o refuza.

        Am un moment de ezitate în momentul în care păşesc în bucătărie şi îl observ pe Aiden stând rezemat de masă şi privind absent la televizorul de pe perete. Văzându-l atât de aproape dorința de a mă îndepărta devine din ce în ce mai mare. Nu vreau să dau ochii nu el. Nu vreau să îi aud vocea. Nu vreau să îi simt atingerea. Şi totuşi, nu pot să îl evit. Nu pot să fug de fiecare dată când ajungem într-un impas. Nu pot să plec de lângă el.

        Senzația de sufocare devine din ce în ce mai chinuitoare şi mă întreb dacă e din cauza situației sau datorită faptului că respirația mi s-a oprit, iar plămâni mei cer cu disperare o gură de aer.

        Ochii îmi fug în direcția sa, scanând cu atenție. Poartă aceleaşi haine ca şi ieri, iar asta mă face mă mă întreb dacă şi-a petrecut toată noaptea aici, în bucătărie. Părul îi este dezordonat, ca şi cum mâinile sale au trecut în nenumărate rânduri prin el, însă ceea ce mă face să mă clatin la propriu este privirea lui. Este atât de goală, pierdută, înecată în durere, încât picioarele îmi  fac automat un pas sper el. Nevoia de a îl alina şi de a îl strânge în brațe mă face  să uit pentru moment de tot, dar când sunt pe punctul de a mai face un pas, corpul mi se blochează. Amintirea celor întâmplate este mult prea vie pentru a o ignora.

        Clatin uşor din cap, încercând să îmi alung toate gândurile ce au năvălit ca la comandă şi mă îndrept încet spre aparatul de cafea, încercând să ignor micile înțepături din coltul ochiilor.

        Capul i se întoarce fulgerător de repede spre mine, rămânând paralizat pentru câteva clipe. Privirile ni se intersectează, şi amândoi stăm tăcuți, lăsându-le să îşi spună ceea ce îşi doresc şi ceea ce cuvintele nu pot transmite. Ne lăsăm pradă unul celuilalt, făcându-ne cunoscută vulnerabilitatea, dar şi suferința ce ne arde sufletele.

        Strâng atât de tare blatul din spatele meu cu mâna, încât abia când o simt amorțită realizez acest lucru. Ruşinată, de momentul de slăbiciune mă întorc cu spatele la el, făcându-mi de lucru cu cănile din suportul de lângă expresor.

        Îl aud oftând, ca mai apoi să îi simt atingerea nesigură. Tresar speriată, însă datorită faptului că se află la doar câțiva centimetrii distanță de mine îmi este imposibil să mă îndepărtez.

        Mâna sa mă prinde de umăr şj mă răsuceşte spre el înainte de a reuşi să mă împotrivesc. Mă cuprinde în brațele sale, pentru a se asigura că nu o să-i scap.

   — Mi-a fost dor de tine! şopteşte încet. Ultimele ore au fost cele mai chinuitoare şi cele mai rele. Am simțit că înnebunesc fiind atât de departe şi totuşi atât de aproape de tine.