Scântei

Capitolul 6: Captivă între vis și realitate

       — Sper să nu mor, spun oftând înainte de a lua o gură din lichidul dat. Are un gust tare dulceag, care mă face somnoroasă.

       — Ar trebui să dormi, îmi zice acesta făcându-mi semn spre pat.

      Nu apuc să protestez. Senzația pe care băutura rece mi-o oferă mă face să mă îndrept lent spre pat, împleticindu-mi picioarele pe drum. Aproape cad, dar brunetul mă prinde și mă întinde fără probleme pe pat.

     O bufnitură scurtă, dar de efect, se aude în apropiere. Felix tresare, însă rămâne calm. Își întinde degetele și face anumite mișcări cu acestea, pentru a le trosni.

       Somnul mă trage și mai adânc în mrejele sale, așa că mă las cuprinsă de acesta. Acea bufnitură a dat drumul la o serie de zgomote, unele mai puternice decât altele, dar nu îmi puteam da seama de unde provin. Pleoapele mi s-au închis înainte să am ocazia. Am adormit.

Intru, fără să fiu conștientă, în lumea viselor:

Mă aflu pe o stradă lungă, neluminată. Furtuna mă obligă să îmi caut un adăpost. Cu fiecare pas pe care îl fac, am rămășițele zidurilor pe urmele mele, împreuna cu cioburile ferestrelor largi, care pe vremuri aveau modele de invidiat. Intru într-o cămăruța ascunsă, de un perete fals, ce dădea impresia de zidărie. Gemenele mă așteaptă acolo îngrijorate.

— Unde sunt ceilalți? mă întreabă Naomi.
Părul ei roșu ca focul nu mai era frumos așezat într-un coc perfect, nenumărate fire rebele făcându-și apariția.

— Nu știu..., spun cu sinceritate, masându-mi cu degetele tâmpla.

      — Trebuie să mergem după ei, zice Ayla, gata să iasă de pe ușă.

       — Ține minte pentru ce ne-ai secat marea, îi spun nervoasă printre dinți.

       — A fost ideea ta, răbufnește Naomi, luându-i apărarea surorii ei.

       Gemenele erau foarte apropriate, se vedea cu ochiul liber conexiunea puternică dintre ele.

       — Odată ce furtuna își îndeplinește scopul pentru care a fost creată, voi duce fiecare picătură de apă la locul ei, așa cum am stabilit, zice Ayla, uitându-se blând în ochii lui Naomi, pentru a o face să înțeleagă că trebuie să își țină în frâu furia.

       Încăperea în care mă aflu nu are niciun geam. Așa că nu pot decât să sper că planul a funcționat. Bănuiesc că vom vedea când furtuna se va calma de la sine.

       Mă întind obosită pe podea, rezumându-mă cu capul de perete, în timp ce spun:

       — Odihniți-vă, țin eu de pază prima.

       Gemenele se întind și ele pe podeaua din lemn negricios. Camera nu era deloc mobilată, nu erau decât câțiva pereți de piatră neșlefuită, puși unul lângă altul, creând astfel această mică odaie.

       La cât de obosită sunt, aproape că adorm, dar un scârțâit, mă trezește. Văd cum ușa se deschide.

       Brusc visul mi s-a oprit, neapucând să văd sfârșitul acestuia. Ochii mi se deschid. Am respirația sacadată. Ce s-a întâmplat? Totul a fost un vis? Părea atât de real... Nu mai reușesc să îmi dau seama când a început visul, nu mai știu ce e real și ce nu.

Mă așez în fund și încerc să îmi readuc respirația la normal, dar când văd că sunt singură în cameră și Felix este de negăsit, mă panichez și mai tare. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, unde a plecat băiatul acesta?

       Mă dau jos din pat cu succes și îmi întind oasele. Ma simt bine, simt că am energie și am din nou putere. Văd că Felix a făcut ușa să dispară, m-a închis aici. Caut o armă, de orice fel. Scotocesc peste tot până când văd cuțitele de bucătărie, care mă fac să zâmbesc.

Iau cel mai lat cuțit și arunc cu el spre perete. E o țintă ușoară, acesta ar fi trebuit să ajungă în perete, dar nu a ajuns. Miraculos, acesta pur și simplu s-a oprit și a căzut.

Simt o respirație caldă pe ceafa mea. Îmi fixez cu încredere degetele pe cuțitul scurt din mâna mea și mă întorc, cu mâna întinsă. Cuțitul se afla la gâtul persoanei care se pare că era doar Felix. Deși, să spunem că nu mai este un străin pentru mine, păstrez arma la pielea gâtului său, dorind niște răspunsuri.

— Mersi că mi-ai oprit cuțitul anterior, spun ironică, înainte de a îl lua la interogatoriu.

Chiar dacă, cu un pic de presiune lama argintie ar fi putut să îi intre în carne, Felix nu părea speriat, ba din contră, era relaxat.

— Voiai să îmi strici peretele, normal că te-am oprit, zice schițând un mic zâmbet.

      Dau ochii peste cap. Mențin poziția cuțitului în timp ce îl întreb:

      — Ce s-a întâmplat?

      — La palat? În vis? Sau vorbim despre plecarea mea? întreabă Felix pufăind.

      — Ar fi frumos să vorbim despre toate aceste întâmplări, spun punând niște presiune pe cuțit, încât dacă aș mai apăsa un pic, sângele i-ar țâșni din vena de la gât.

       Felix zâmbește larg, vrea să facă o altă mișcare de mâna de-a lui, probabil pentru a face cuțitul să dispară, dar îi prind mâna. Mâna sa e rece ca gheață, și mă face să tresar. Totuși, îi strâng mai tare palma, împleticindu-mi degetele de ale sale. Era o senzație oarecum plăcută. Simt cum ușor, ușor pielea i se încălzește. Pentru o clipă, amândoi am uitat ce se întâmplă. Momentul s-a risipit, când după câteva secunde, Felix și-a dat seama de situația, mi-a răsucit mâna și mi-a smuls cuțitul din mână.

       — Știi, aș putea folosi aceeași manevră pe care ai folosit-o tu, spune în timp ce se joacă cu cuțitul.

       Mă uit urât la el.

      Mută cuțitul la gâtul meu. Nu îmi e frică, așa că îi spun încrezătoare:

       — Sunt destul de sigură că dacă voiai să mă omori până acum ai fi făcut-o.

      Râde ușor și îndepărtează arma de lângă noi, aruncând-o cu lejeritate pe jos. Zgomotul făcut de aceasta când se lovește cu podeaua, mă face să îmi întorc privirea. Mă uit la cuțit, iar după mă uit la el, ochii lui albaștri par blânzi, precum cerul într-o dimineața de primăvară.

       — Bănuiesc că a venit vremea explicațiilor, spune oftând zgomotos, uitându-se în ochii mei căprui.

— Pentru siguranța mea și a ta, zic cu o privire tăioasă.

— Te afli aici, ca să fii în siguranță, spune exasperat, lăsând cutia, pe care abia acum observ că o are în mână, pe măsuță joasă din fața canapelei colorate.

— Dacă mi-ai explica ce s-a întâmplat, poate te-aș crede.

— Sau poate nu, zice Felix pe un ton sumbru.

Inițial credeam că glumea, dar povestea reală se pare că este mai întunecată decât credeam, iar după privirea brunetului, nu pot să nu mă gândesc decât la ce e mai rău. Poate mi se pare mie, dar simt cum pericolul bate la ușă.