Scântei

Capitolul 27: Soluția interzisă

       — Felix... încep eu, dar sunt întreruptă imediat.

— Nu, Thea, nu. Nu accept sub nicio formă să te lupți cu Izetta, spune cu o hotărâre nemaivăzută în glas.

Mă întorc cu privirea către Xavier, dar observ că și el este de acord cu prietenul său. I se citește clar pe chip.

— Cu Joanna am câștigat. Acum de ce nu vrei să lupt și cu sora ei mai mică? spun gesticulând cu mâinile prin aer.

       — Joanna, era impulsivă, necugetată, a intrat în arenă doar de dragul de a se lupta. Izetta pe de altă parte, este cumpătată și calculată. Acest fapt este limpede dacă stăm să analizăm tot planul ei, de la momentul otrăvirii tale până la atacul din grădină. Va fi o luptă grea, s-ar putea să nu scapi de acolo în viață.

     — Dacă nu aș fi omorât-o, acum nu ar fi fost pe urmele mele. Este vina mea în totalitate, zic recunoscându-mi vina.

     — Știi prea bine că regulile interzic refuzul. Ai făcut ce ai fost obligată să faci, spune clocotind de furie.

     — Iar acum trebuie din nou să fac ceea ce este necesar. Să lupt.

     — Nu te las, zice acesta nervos.

     — Thea, Felix are dreptate când zice că e prea periculos. De ce ții neaparat să alegi varianta aceasta? intervine liniștit Xavier în convorbire.

      — Trebuie să înțelegeți că este singura metodă! îi zic exasperată.

      — Dacă cineva se va duce în acea arenă, acela voi fi eu, zice cu maxilarul încleștat.

       — Nicidecum! spun, acum fiind momentul meu de a îl contrazice.

     Magicianul face ochii mari la auzul cuvintelor mele, dar miraculos, se abține din a mai zice ceva. Planul său nu mi se pare coerent și nici nu înțeleg de ce se oferă să mă ajute când eu sunt cea care a cauzat toată problema. M-a ajutat destul de-a lungul drumului, dar acum este timpul să iau situația în propriile mâini și să pun capăt acestei bătălii care ne afectează pe toți, odată pentru totdeauna. Izetta mă vrea moartă, a făcut acest fapt foarte clar la balul prințului și nu numai. O să îi dau ocazia de a mă ucide cinstit, pe câmpul de luptă. Toată lumea va fi de față, așa că va avea și câștigul în văzul celorlalți, o aprobare pe care cu siguranță și-l dorește. Nu vreau ca Felix să îmi ia locul în arenă doar pentru că eu nu am prevăzut consecințele uciderii Joannei.

     Tensiunea se poate simți, așadar, pentru a încerca să îl calmeze pe Felix, Xavier îmi recomandă să părăsesc încăperea, făcând o mișcare cu capul către ușa din lemn, promițându-mi că va încerca să îl facă să se rezgândească.

    După ce parcurg mai multe coridoare, ajung în sfârșit pe holul unde se afla camera mea. Rezemat de ușă îl văd pe Nikolas, care imediat ce mă vede, schițează un zâmbet la colțul gurii. Probabil mi-a auzit pașii pe covorul brun al castelului.

        Cu cât mă aproprii mai mult de el, cu atât mai mult îmi ivită privirea. El nu e genul. Felix, de exemplu, după ce ne-am sărutat, s-a prefăcut că totul a revenit la normal. Totuși, nu ar fi trebuit să fiu mirată, de vreme ce m-a avertizat că mai bine nu o luăm pe acea cale. Însă, în viață, lucrurile nu merg așa cum le plănuim mereu. Uneori, tot ce ne-am imaginat se spulberă într-o secundă, rareori devenind realitate. Felix s-a răcit după acel moment pe care l-am avut împreună, dar acum se oferă să lupte pentru mine, deși eu nu vreau să o facă. E o persoană greu de înțeles, o enigmă pe care mă încăpățânez să o deslușesc. Sau cel puțin încerc.

Ar trebui să îi spun lui Nikolas ideea magicianului, fiindcă nu vreau să îl țin în ceață, totuși mai întâi trebuie să rezolvam cu convorbirea anterioară. Nu îmi place că îmi evită privirea doar pentru că nu fusesem de acord mai devreme, așa că îl iau de bărbie și îl oblig să se uite la mine. Chiar dacă eu sunt cea care a inițiat mișcarea, încep să simt cum pierd avantajul atunci când îi întâlnesc ochii. Verdele extrem de pigmentat mă atrage mereu și mă face să mă pierd între nuanțele infinite care reușesc să se îmbine armonios într-o culoare care mă zăpăcește.

Când prințul îmi înconjoară talia și mă aduce mai aproape de el, îmi recapăt o parte din simțuri și îmi pun mâinile pe pieptul lui. Spre supărarea lui, îl îndepărtez puțin. Nikolas afișează o față de bosumflat și își înclină capul.

— Nu până nu discutăm, îi spun oftând, gândindu-mă că mi-ar fi plăcut să stau în brațele lui și să uit temporar de Izetta.

Însă, nu doresc să avansăm strâmb, știind că discuția anterioară a fost lăsată în aer, așa că îi spun:

           — Dacă ar fi o altă variantă, lucrurile ar sta diferit, dar momentan, lupta în arenă pare singura soluție.

          — Thea, nu vreau să știu cum e să pierzi pe cineva drag. Nu vreau să știu că tu ești acolo, ridicându-ți viața, iar eu privind, nefăcând nimic.

         — Nu trebuie să faci nimic, doar gândul că vei fi prezent mă face deja mai puternică.

         — Ba da, ceva trebuie să fac. Pot să lupt, pot să lupt în locul tău.

         Când aud ce tocmai a rostit, gura mi se întredeschide de uimire. Aceeași idee ridicolă pe care a avut-o Felix adineaori este și în mintea lui Nikolas. Nu pot să cred că celor doi le-a străfulgerat aceeași idee printre gânduri. Numai acest fapt mă face să confuză, dar ideea că niciunul dintre ei nu este de acord cu soluția mea și încearcă să intervină, sacrificându-se este cea care mă bulversează cu adevărat.

— Aceeași ideea i-a venit și lui Felix, zic cu greutate, după câteva clipe în care a trebuit să mă adun.

Acum, e rândul prințului să fie uimit. Acest mic răgaz, îmi dă oportunitatea să deschid ușa camerei mele. Mă simt răvășită și istovită. Am spus tot ce am avut de spus, acum cred că trebuie să mă întind. Mâine poate lucrurile vor fi mai limpede.

         Casc într-adevăr obosită și îi spun prințului că putem termina mâine conversația, cu restul de față. Acesta dă ușor din cap, încă fiind lovit de șoc.

— O să o scoatem noi cumva la capăt, zic încercând să îl conving și pe el, dar totodată și pe mine, sperând ca atunci când rostesc cuvintele cu voce tare, să încep să le cred.

         Îl iau pe prinț într-o îmbrățișare scurtă. Nikolas îmi săruta creștetul capului și îmi murmură cuvintele dulci de noapte bună înainte să ne dezlipim unul de altul.

          După ce închid ușa, mă rezem de ea și stau câteva clipe așa. Îmi masez tâmplele încercând să derulez în mintea mea toate evenimentele care m-au adus acum, aici, în încurcătura aceasta din care pare că nu e cale de scăpare fără sânge.

          Când îmi văd fără să vreau reflexia în oglinda cu margini de argint și formă ovală, îmi amintesc că trebuie scap de această rochie de pe mine, sfâșiată și colorată de sânge pe ici, pe colo, pentru a îmi pune rochia de noapte. După ce mă îmbrac adecvat, mă pun în pat, îmi trag plapuma din bumbac deasupra mea și cad rapid într-un somn adânc.