Scântei

Capitolul 23: O lumânare

         Doliul este acea perioadă în care oamenii își permit să le fie dor, să simtă durere și să treacă peste ea, dar pentru a trece prin acest proces, mai întâi trebuie să îți găsești curajul. Deși sunt tânără, am trecut prin multe și știu că drumul durerii încă nu e finalizat. Totuși, de fiecare dată când pierd pe cineva drag mie, pierd în același timp și o parte din mine. Mama era ultima persoană din viața mea care mă cunoștea cu adevărat și în care aveam încredere deplină. Ea mă știa din clipa în care am deschis ochii și până când și i-a închis pe ai ei. Mă iubea din adâncul inimii ei, așa cum o iubeam și eu. Ea știa o altă Thea față de cea de acum. Cea din prezent este una îndurerată și rănită, cea din trecut era veselă și optimistă. Vreau ca în viitor să ajung cum eram cândva.

           Castelul este foarte complex construit, având un loc pentru fiecare trebuință pe care puteam să mi-o imaginez. Astfel, am descoperit că la subsol, exista o încăpere rezervată rugăciunilor. Xavier mi-a recomandat să trec pe aici. Niciodată nu am fost o persoană religioasă, dar în astfel de momente simt că ar trebui să fiu. Poate că aceste vorbe pe care unii le simt atât de necesare mă vor calma un pic.

Intru în camera întunecată și observ că există doar un geam în partea stângă, iar acela este deschis, probabil pentru a aerisi. Are marginile din lemn închis la culoare, care aproape se pierde în nuanțele zidului. Iau o lumânare de pe masa rotundă. Forma mesei reprezintă un cerc, partea de bază al simbolului fanaticilor. Logoul lor este tăiat în două pe verticală de o sabie îmbibată în sângele poporului. Nu toți cei din Valkrat au la inimă religia, acest fapt îl pot spune cu siguranță, dar cei care o au, și-au format propriul lor grup. Surprinzător, regele Hugo a acceptat propunerea lor de a își forma un ansamblu pașnic, ceea ce e cu totul și cu totul bizar.

            Rostesc cu greutate vorbele învățate de la tatăl meu în șoaptă. Tata mereu a crezut că există mai sus de noi, pe scara vieții, o forță puternică care dictează lucrurile: Sfânta Ruela. Legenda spune că ea a fost creatoarea lumii și că ne protejează constant de răul ascuns la fiecare colț. Mulții copii aud această povestioară înainte de culcare, dar la o vârsta fragedă nimeni nu prea îi acordă importanță. Odată ce anii trec, unii își manifestă dorința de culturalizare, cum a fost tatăl meu. El îmi citea această legendă seară de seară, iar acum că el e în lumea morților, aș putea să îl comemorez făcând acest gest pentru el și mama, care acum i s-a alăturat în lumea de apoi.

           Când termin, suflu cu putere, flacăra dispărând astfel într-o clipită. Se spune că odată ce focul s-a stins, tot răul s-a dus, iar lumina va veni și ne va arăta calea. Încerc să îmi reprim lacrimile care au început să se formeze la colțurile ochilor, căci nu vreau nimeni să mă mai vadă plângând. În plus, am făcut-o prea des în zilele recente. Trebuie să fiu puternică, îmi tot repet.

            — Thea! mă strigă pe nume moștenitorul tronului valkratian, scoțându-mă din transă.

Mă întorc cu capul spre ușă și îl găsesc fix în cadrul acesteia. Spre mirarea mea acesta vine la mine și mă trage într-o îmbrățișare. Îl strâng poate prea strâns și îmi amintesc cât de relaxată devin în preajma lui, deoarece nu se dă înapoi.

— Condoleanțe, îmi murmură acesta în păr.

Când mă desprind de el se uită direct în ochii mei și îmi zâmbește. Are niște ochi de-a dreptul fermecători, de un vernil intens, în care îmi e greu să nu mă pierd. Totuși, sunetul flăcărilor arzând mă ține ancorată. Pun lumânarea pe stativul din dreapta, lângă celelalte.

             — L-am prins pe Xavier pe hol și am cam aflat toată povestea. Nu te supăra, eu l-am tot presat, și cum bine știi, nu prea avea cum să mă refuze. Dacă vrei să te superi pe cineva, supăra-te pe mine.

            Se vede că prințul a învățat diplomația necesară fiecărui membru al familiei regale pentru că pur și simplu spune ce trebuie când trebuie. Diferența dintre el și părinții lui este că el o zice cu o sinceritate desăvârșită și cu o căldură deosebită care pare că vine direct din inimă.

            — Nu sunt supărată pe tine, Nikolas, zic luându-l de mână, pentru a îi confirma. Oricum aveam de gând să îți spun totul, și poate că Xavier mi-a făcut o favoare, fiindcă nu știu dacă reușeam să îți zic totul fără să plâng.

            — Thea, ești puternică, emoțional, fizic și psihic. Ai făcut față la toate problemele care ți-au fost aruncate până acum în față: arena, otrava, călătoria cu Felix și gemenele, atacul surpriză, moartea mamei tale. Ești atât de puternică încât nici nu îți dai seama. Mereu ai fost așa. Chiar de dinainte să te cunosc, când ai trecut prin decesul tatălui tău. Trebuie să îți știi adevăra valoare!

            — Cum de știi mereu ce să spui?

            — Mă descrii de parcă aș fi perfect și aș știi întotdeauna ce să zic și ce să fac pentru a înțelege bine persoana și situația, dar adevarul e că am destule defecte.

Râd la spusele lui. El chiar nu își dă seama că are un talent de a vorbi cu oamenii, de a se pune în locul lor, e o persoană empatică, iar această trăsătura este vitală la oricine, dar mai ales la cel care va ajunge să conducă tot Valkratul.

             — Thea, aici erai! zice Felix intrând buzna în spațiul sacru. Vino, am aflat ceva care te-ar interesa împreună cu gemenele!

            Privirea printului mi-o caută pe a mea, lăsându-mă practic să îmi iau singura decizia. Deschid gura să întreb ceva, dar nu mai apuc să zic nimic, deoarece acesta zice exasperat:

             — Ia-l și pe prințișor și haide!

             — Unde mergem? îl întreb după ce urcăm scările de piatră, acesta gesticulând să ne grăbim.

             Magicianul nu răspunde, dar bănuiesc că piesele se pun cap la cap în mintea lui Nikolas, deoarece după o bucată de vreme zice:

             — La Naomi și Ayla.

             — De unde ai știut? scot repede întrebarea care era cu siguranță și în gândul lui Felix.

             — Știu locul acesta ca în palmă. Fiecare colțișor, fiecare coridor, fiecare cameră.

Era evident, Thea. De ce am mai și întrebat? Era logic că știe bine palatul. Până la urmă de când era bebeluș se târea de-a bușilea pe covorurile pufoase și scumpe, când era copil alerga vesel prin grădina gigantică printre copacii înalți și florile multicolore. Când era adolescent stătea și parcurgea drumurile interzise și pasajele secrete ascunse printre zidurile ce par banale, iar acum, când e adult, poate în sfârșit să spună că într-adevăr cunoaște acest loc mai bine decât oricine altcineva. Cel puțin așa mi-am imaginat eu viața prințului.

Dar adevărul este că, familia regală este cuprinsă de mister, așa că nu pot știi cu certitudine până nu îl întreb. Nici măcar nu se știe care sunt harurile lor, deoarece tot ce ține de ei e ținut în mare taină. Fără îndoiala că de-a lungul vremii au existat teorii, unele mai ciudate, cum ar fi că harul lor îi obligă să mănânce limbile servitorilor pentru a rămâne puternici, până la zvonuri cum că pot citi gânduri. Pot spune neîndoielnic că cel puțin aceste două variante sunt false. În primul rând, de-a lungul șederii mele la palat am dat și de slujitori care mi-au vorbit, deci prima teorie iese din discuție, dar la fel și a doua, fiindcă odată ce cineva cu un asemenea har îți intră în minte, lucrurile încep să o ia razna.

— Am ajuns, zic cei doi în același timp, făcându-mă să chicotesc.

Ușa se deschide și sunt față în față cu surorile care cândva conduceau Butladul. Intru și aud sunetul ușii închizându-se în urma mea.