Scântei

Capitolul 15: Sacrificiu

       Uitându-mă în jur observ că suntem în câmp deschis, iar viața prințului e prea importantă, așa că decid să îl târăsc până într-un loc mai retras, pe lângă niște tufe fructifere. Frunzele de un vernil aprins păleau în fața fructelor vișinii. Acestea sclipeau cu bucurie, dorind parcă să fie luate și mâncate. Sau, poate totul era în capul meu, căci mi se pare cum o voce necunoscută îmi șoptește: „Fructul dorit este fructul interzis. Fructul interzis este fructul menit să îl guști, îți va alina durerea, căci din ea s-a născut." Smulg un fruct din crenguța sa și mă joc cu el pe degete. Mesajul criptic îmi este din nou repetat și cumva, acesta are rol similar unei vrăji și mă face să îmi doresc să gust neaparat. Poate e doar foamea, îmi spun. Dar glasul străin persistă și iar persistă. Fără să vreau duc mâncarea la buzele mele. Încerc să mă opun voinței care își dorește cu atâta tărie să mă hrănesc cu aceste fructe, însă, nu știu cât mai rezist.

Dintr-o dată, simt cum cineva mă cuprinde de la spate, așa că îl lovesc iute cu cotul cât mai sus, în speranța că îi voi nimeri fața, însă individul parează ușor lovitura și își pune brațele într-o poziție în care să mă cuprindă cu totul. Stau câteva secunde cu respirația tăiată, până când acesta îmi aruncă fructele din mâna și îmi spune amuzat:

        — Fără mine nu poți trăi, Thea?

        Aș recunoaște vocea lui oriunde: este Felix. A venit aici. Dar de ce? El avea propria sa misiune, ce caută aici, deci? Mă întorc spre el și îl întreb. Acesta îmi explică cum a dat de o fundătura în planul său, așa că s-a întors după mine. Îmi oferă o mâna de ajutor pentru a mă ridica, dar îl refuz, și simt un sentimente de deja-vu, care mă face să chicotesc în gând.

        — Ce sunt fructele acestea? îi spun, neluându-i în seamă întrebarea retorică.

        — Karoiuki, sau mai pe populară „fructul interzis". A fost numit așa de către locuitori, când aceștia și-au dat seama de efectul mortal pe care boabele de culoare vișinie le au.

        — Am... am auzit o voce, spun cu reticență. Fructul este vrăjit, nu-i așa?

        — Într-adevăr. Mai ții minte povestioara pe care ți-am spus-o despre strămoașele lui Naomi și Ayla? Ei bine, după moartea lor, la tron a ajuns fratele lor mai mic. Acesta era doar un băiețel, nu putea conduce un regat, iar acest fapt a dus la pieirea sa. Înainte ca sufletul să îi fie luat de pe această lume, cetățenii au aruncat cu karoiuki în el, furioși fiind că era neexperimentat, adică inutil pentru ei.

        — El a blestemat fructele?

        — Fără să vrea, copilul și-a îndreptat ultimul gram de magie asupra fructelor, dar magia e complexă, iar sentimentele, dacă nu sunt ținute în frâu, pot aduce consecințe grave.

        — Fructele au fost făcute din durere și vor aduce durere. Săracul băiețel, zic cu milă. Ce au făcut ei este de-a dreptul diabolic și nu e de mirare că țara aceasta se duce de râpa.

        Felix încuviințează.

        — Xavier unde e? întreb amintindu-mi de prietenul său.

        Magicianul îmi arată către zona în care stătea întins Nikolas și văd cum roșcatul îl lecuiește pe prinț.

        — Cum de ai fost de acord cu așa ceva? îl întreb pe brunet, surprinsă.

        — Chiar dacă nu îmi place de el, nu sunt crud, când universul o să zică că este timpul oportun să îl dobor, o voi face, dar pe câmpul de luptă, într-o bătălie aprigă. Vreau să câștig pe merit.

— Mi-ar plăcea ca voi doi să va înțelegeți bine, spun îndreptându-mi atenția spre prinț.

Felix nu mai zice nimic, iar eu îl las în pacea gândurilor sale. Mă ghemuiesc lângă Xavier și Nikolas și mă uit la ce doi. Moștenitorul tronului încă pare a fi într-o stare critică, iar vindecătorul pare istovit. Îmi pun gentil mâna pe umărul roșcatului, iar acesta se uită la mine obosit. Are nevoie de energie și eu i-o voi oferi. Rolul său va fi de canalizator, dând mai departe energia mea, spre Nikolas. Îmi caută aprobarea prin ochii săi cafenii, iar eu dau ușor din cap.

         — E o mișcare riscantă, mă avertizează Xavier.

        Mai riscant era dacă energia mea ajungea direct la Nikolas. Aceasta nefiind procesată l-ar fi supraîncărcat pe prinț. Totuși, cu vindecătorul între noi, energia va fi modelată ca atare în ceea ce moștenitorul regatului are nevoie. Avem o singură șansa, în concluzie. Dar, mai bine una decât niciuna.

         — Fac ce trebuie făcut, spun aruncând o privire spre corpul leșinat de lângă mine.

         Cu cât mă uit mai atent la trupul său, cu atât mai mult observ micile răni care sângerează de-a lungul picioarelor sale și, cum viața din el parcă s-a scurs în întregime. Totuși, e în viața. Are voința de a trăi, iar acest fapt este important, mai ales în aceste clipe monumentale.

         Roșcatul își întinde mâinile și le încrucișează. Fac și eu la fel, și mă uit la cum brațele noastre formează un „x". Felix se apleacă deasupra noastră și ne întinde la fiecare câte o sticluță. A mea e neagră, iar a lui Xavier este albă.

          — Inhalați, ne îndeamnă magicianul fără alte indicații.

          Deschidem sticluțele în același timp și lăsam aerul colorat să ne cuprindă simțurile. Aproape toată energia mi se scurge printre degete și îmi dau seama cum ușor, ușor corpul va ajunge în stadiul în care nu va mai avea vlagă. Clipesc din ce în ce mai greu, pleoapele parcă având o altă greutate decât cea normală. Mă rezem pe coate în timp ce văd cum lui Nikolas începe să îi revină culoarea în obraji. În scurt timp, prințul deschide larg ochii și ia o gură de aer. Îmi observă imediat starea și analizează rapid situația în care ne aflăm, e isteț, și-a dat seama ce se întâmplă. Ultimul lucru pe care îl văd înainte să mă prăbușesc la pământ este chipul plin de viața al lui Nikolas, care se apleacă asupra mea îngrijorat. După aceea ochii mi se închid fără voia mea și sunt luată de întuneric.

          Ar trebui să fiu neliniștită, dar nu sunt, i-am salvat viața lui Nikolas, asta e tot ce contează.