Scântei

Capitolul 8: Cu caleașca

      Razele mingii de foc în momentul său de glorie ar fi trebui să mă trezească, dar în schimb primesc un ghiont în stomac de la Felix, și o lumină palidă de la luna care e nesigură de prezența sa pe cer.

— Ce e? îl întreb pe un ton somnoros.

Îmi dau pătura la o parte ca să observ că am adormit în straiele de aseară. Mă ridic obosită, în timp ce îl aud pe brunet spunând:

— Trebuie să plecăm. Haide, pregătește-te.

Mă duc la toaletă, mă spăl și mă îmbrac cât mai rapid, nedorindu-mi să îl fac să aștepte prea mult. Îmi iau pe mine o rochie de un ciocolatiu deschis brodată cu flori aurii de diferite dimensiuni. În dulap, lângă această rochie se afla și o capă din același set, cu mici decorațiuni de culoarea aurului. Astfel, o iau peste mine și o închid cu ajutorul broșei înflorate, care are mici diamante în colțurile sale.

— Sunt gata. Unde mergem? îl întreb, după ce mă încalț.

       Felix nu răspunde și mă face astfel să îmi dau ochii peste cap. Acesta deschide ușa. Cele două camere dispar la comanda brunetului, iar mică noastră casa, pe care a construit-o acesta dintr-o pocnitură a degetelor, nu mai apare. Nu există nicio dovadă ca mai acum câteva secunde, aici am stat, am dormit și am fost vindecată. Căsuța a dispărut cu totul, lăsând un urmă doar fumul gri al magiei specifice lui Felix.

Pășim amândoi pe pământul udat de stropii cristalini ai norilor. Mă uit în jur. Ramurile lungi ale copacilor sunt ori rupte, ori ascunse în coroanele bronzulii ale copacilor bătrâni. Ciorile cântă de zor, creând un cântec de nedescifrat. Aerul este unul îmbibat de natură. Suntem într-un codru. Totuși, în Kratos nu sunt decât două mari păduri: Pădurea Sângeroasă și Pădurea de Sud. Astfel, ochii mei caută indicii care să îmi arate în care ne aflăm. Mă uit mai atent la detaliile din jurul meu, și văd ceva pe frunzele ruginii de la copacul de lângă mine. Iau una dintre frunze în mână și observ cum un strop de sânge se prelinge de pe capătul ei firav.

       — Aici erai! zice Felix.

       Inițial credeam că vorbește cu mine, dar după, când îmi întorc capul, observ cum acesta se îmbrățișează cu un roșcat. Nu pot decât să presupun că acesta este Xavier. Arunc frunza pe covorul natural creat de toamnă și mă îndrept spre băieți. Tânărul cu un păr de un roșu aprins mă salută și îmi zice:

       — Mă bucur să văd că ești mai bine.

       — Datorită ție. Mulțumesc, îi spun punându-mi mâna pe umărul său. Îți sunt cu adevărat recunoscătoare.

Tânărul, imediat ce pun mâna pe umărul său drept, și-l mișcă ușor în semn de disconfort, și văd cum chipul său se crispează. Dau la o parte materialul care îi acoperea pielea și văd o zgârietură adâncă. Xavier îmi prinde încheietura, iar eu mă smucesc din strânsoarea sa.

— E doar un fleac, Thea, zice roșcatul dorind să mă calmeze.

— E numai vina mea, nu-i așa? întreb lăsându-mi mâna să cadă.

       Acesta nu îmi răspunde, amintindu-mi de Felix. La amândoi le pun întrebări, totuși, niciunul dintre ei nu îmi răspunde la toate. Comportamentul lor mă scoate din sărite.

— Răspunde-mi. De fapt, răspundeți-mi! De unde ai rana aceasta și unde mergem? le spun celor doi, pe un ton care taie aerul în două.

Se uită unul în ochii celuilalt, iar după aceea se hotărăsc să vorbească:

— După ce te-am luat în cârca, a trebuit să te țin așa o bucată bună de timp până când am reușit să te scot din granițele palatului. După aceea împreună cu Iute, te-am adus până după gardul ce separă castelul de Pădurea Sângeroase. Drumul nu a fost ușor.

Mă simt prost să știu că am putut cauza atâta probleme persoanelor din jurul meu. Mă întorc spre Felix, așteptând să îmi răspundă la întrebare.

— La palat. Va fi o călătorie de câteva zile, căci vom avea câteva opriri vitale. Mulțumită, Thea?

Înclin din cap în semn că da. Ieri tocmai îmi spunea că vom rezolva totul împreună. Dacă așa va fi dat să fie, atunci măcar trebuie să știu care sunt planurile sale. Mă uit de la un băiat la altul. Părul lui Xavier era frumos aranjat și pieptănat, fiecare buclă roșiatică stând la locul ei, pe când al lui Felix, era în toate direcțiile. Brunetul pocnește puternic din degete și face o caleașca să apără, împreună cu doi cai, unul alb ca spuma laptelui și unul de un maro foarte închis. Felix dă să urce pe unul dintre cai, dar Xavier îl oprește:

— Stai în trăsură, cu Thea, îi zice făcându-i semn să intre în vehiculul elegant.

Surprizător, brunetul nu se opune și intră cu mine. Tinerii pare că au schimbat o privire intensă, care pentru mine este de nedescifrat. Felix se așază pe partea stânga, iar eu decid să stau lângă el.

        — Care dintre cai e Iute? întreb uitându-mă la cei doi cai care galopează pe pulberea de raze aurii.

Acum, că răsăritul și-a făcut apariția pe cer, totul este mai luminos, iar cu fiecare săgeată pe care acesta o trimite la pământ, drumul nostru devine mai ușor. Fiecare dintre noi își ia o parte din energie odată cu prezența soarelui, și parcă toată oboseala ce s-a ascuns odată în oasele noastre, dispare ca prin minune.

        — Cel de culoare închisă. Pe cel alb îl cheamă Repede, răspunde Felix atunci când aceștia avansează cu viteza zmeilor pe văzduh.

Mă rezem de geamul de sticlă și îi zic lui Felix:

— Ține minte, ai fost de acord să lucrăm împreună, acest fapt cere ca eu să îți știu planurile, nu să fiu ținută în întuneric.

— Ai dreptate, spune acesta încet.

Zâmbesc larg când îi aud replica. Îmi ridic capul și mă uit la peisajul natural. Cadrul pădurii, ce mulți o consideră înfricoșătoare, este unul frumos, pictat în culori reci de brațele arborilor ce țintesc spre infinit. Căsuța noastră era în capătul celălat al pădurii, fiind foarte departe de castel, astfel, cu siguranță, va fi un drum lung.

Nu sunt obosită, chiar nu sunt, dar pleoapele vor să mi se închidă. Cu fiecare clipă, totul se înnegrește și simt cum îmi cade capul, iar mintea mea merge în tărâmul viselor, împotriva voinței mele.