Scântei

Capitolul 14: Apa blestemată

Cu fiecare oră scursă, eram mai aproape de pârâul unde se presupunea că ne vom vedea cu gemenele. Înainte să pornim la drum, le-am dat trimis drept mesaj o scânteie. Acea scânteie le-a dat de înțeles unde mă vor întâlni pe mine și pe Nikolas, și le-a arătat calea. Cred. Sper.

— Pari îngrijorată, îmi spune prințul, analizându-mi expresia chipului.

— Mă tot gândesc la Naomi și Ayla. Dacă au pățit ceva? zic întorcându-mi privirea spre el.

— Sunt sigur că nu au pățit nimic. Nu au cum să nu recunoască scânteia, deci este clar că au urmat-o și vor ajunge aici de îndată, îmi spune încercând să mă liniștească.

      Nu știu dacă vorbele sale au efectul cuvenit, dar încerc să nu mă gândesc prea mult la acest lucru. Stomacul meu scoate niște sunete de înfometare care îl fac pe Nikolas să surâdă.

— Nu este de râs, mai degrabă de plâns. Am rămas fără mâncare și fără apă!

        Prințul face semn către pârâu, dându-mi semne că apa lui se presupune a fi potabilă. Apa ajută de multe ori să îmi mențină pofta de hrană în frâu.

        — Nu ziceai tu că este blestemată? îl întreb cu o sprânceană ridicată.

       — Aceasta este una dintre variante. Cealaltă este să fie o binecuvântare. Fără să riscăm nu ajungem nicăieri în viață, îmi zice acesta ridicând din umeri.

— Puterea stă în înțelepciune. Iar acum ar fi înțelept să nu ne atingem de apă și să le așteptăm pe gemene, zic pe un ton calm.

Deși eu sunt cea care rostește aceste vorbe, până și eu sunt împotriva mea. Corpul meu nu va mai rezista prea mult. Decid să mă întind și să închid ochii câteva minute, cu speranța că somnul îmi va acapara toate problemele și le va dizolva cu pulberea viselor.

        „Lumina invadează camera, captând atenția tuturor. Razele soarelui îmi dau putere și mă ajută să îmi mențin pleoapele deschise.

— A fost totul pentru nimic, zice Felix intrând zgomotos.

Încălțările sale sunt murdare, la fel ca și hainele rămase. Acesta nu mai purta jacheta, iar cămașa de in îi era sfâșiată.

— Spectacolul nu s-a încheiat încă, îi spune Xavier, care intră imediat după prietenul său și închide silențios ușa, aruncând o ultimă privire afară pentru a se asigura nu i-a urmărit nimeni pe el și pe prietenul său.

Xavier avea toate straiele cu care plecase, totuși pe spate se putea observa o dâră de sânge închegat. Ayla se îndreaptă spre el și își pune palma pe zona respectivă. Apa îi curgea și i se prelingea pe piele și curăța lichidul roșiatic.

Geamăna cu păr de un roșu intens se duce lângă Felix și îi șoptește la ureche:

— Știam că așa va fi. A fost o greșeală.

— Greseala a fost că Ayla nu a oprit la timp furtuna, spun cu voce tare.

Naomi își întoarce capul către mine și dă să vorbească, dar sora ei i-o ia rapid înainte. Aceasta se îndepărtează de Xavier, pe care l-a curățat de sângele ce nu știu dacă era al lui sau al altcuiva, și s-a apropriat iritată de mine:

— Faptul că am oprit furtuna a fost lucrul care ne-a salvat.

Cuvintele ei mă fac să tresar. Trebuie să le arăt tuturor din această încăpere gravitatea situației. Fac câțiva pași și deschid larg ușa.

— Arată a ceva salvat? întreb retoric cu ochii scăldați în furie, în timp ce îi las pe toți să proceseze imaginea ce le apare în fața ochilor.

       Aștept câteva clipe, iar după aceea trântesc ușa și îi caut privirea lui Felix, întrebându-l prin semne, ce vom face."

Sunt desprinsă din vis atunci când aud un tușit gutural puternic. Încă sunt confuză din cauza visului. Pare atât de real, mult prea real. Un lucru și mai bizar este că visul acesta este unul care nu a început așa. Este continuarea de la un altul, ceea ce mă derutează. Totuși, când aud din nou acel tușit bărbătesc, las problema cu visul de o parte și mă uit de jur-împrejur.

        Nu îmi ia mult să îl văd pe prinț așezat pe marginea râului. Ajung iute lângă el și îl bat ușor pe spate. Acesta continuă să tușească din ce în ce mai tare. După câteva minute starea sa se schimbă și pare că e mai bine, până când trage o gură mare de aer, iar apoi cade de tot la pământ. Îmi pun urechea pe pieptul lui pentru a mă asigura că inima încă îi bate. Pun mâna pe fruntea sa și observ că e fierbinte. Mai multe lucruri se întâmplă în același timp, iar eu nu știu ce să fac. Apa blestemată aduce nenumărate efecte secundare asupra corpului lui Nikolas, dar încerc să nu mă las copleșită, deși nu sunt foarte sigură în legătură cu ce ar trebui să fac, pentru a îi îmbunătăți starea. Mi-aș fi dorit să fie Xavier aici, ar fi fost un real ajutor.

— Xavier, Xavier e răspunsul, murmur pentru mine, căci Nikolas nici nu cred că mă aude în momentul de față.

Imediat ce am găsit soluția, o nouă problemă a răsărit. Roșcatul era cu Felix și pun pariu că aveau și ei probleme lor. Nu știu cu ce s-au confruntat pe drumul lor și nici măcar dacă mai sunt în viață. Doar acest gând mă face să tremur, iar un fior rece îmi străbate măduva oaselor.

Cuvântul „moarte" îmi aduce multe amintiri urâte pe care tot încerc să le îngrop adânc în mintea mea. Tatăl meu a decedat prea devreme în firul vieții mele. Eu, eu singură, cu propriile mele mâini am ucis o persoană. Nu credeam că viața o să mă ducă în acest punct, dar uite că a făcut-o. Mereu o să mă simt vinovată pentru ce i-am făcut acelei biete fete. Chiar dacă singură s-a aruncat în ghearele morții, eu am fost cea care la final i-am lăsat trupul fără vlagă. Nu mi-am dorit să o fac, aș fi vrut să nu ajung niciodată să omor pe cineva, dar realizez că în realitate liniștitul Kratos este doar o fațadă, iar capitala ascunde de fapt o mulțime de mistere și pericole verosimile.

Îmi împleticesc degetele cu degetele reci ale prințului și oftez. Îi mai verific o dată temperatura și constat că aceasta a crescut, corpul său începând să transpire. Îi dau la o parte firele de păr, lipite de tâmpla sa, de o căldură deranjantă, și îmi las mâinile să cadă. Mă uit la chipul lui și mă întreb de ce a fost dat să fie să ajung într-o asemenea situație: viața moștenitorului din Valkrat se află în mâinile mele.