Scântei

Capitolul 13: Vești

O bună bucată de timp, tot ce am auzit au fost copitele calului care loveau puternic pământul secetos al Pădurii Sângeroase. Parcă umerii îmi sunt apăsați de un fel de vină, vina că l-am lăsat pe Felix să se descurce singur. Totuși, e un magician experimentat și știe ce face, corect? Nu ar trebui să îmi fac griji.

        Mângâi ușor calul și mă bucur un pic de sentimentul de libertate în bătaia directă a razelor solare. Orele trec cu greu când sufletul îți e singuratic, iar trupul nu își are prieten. Oboseala mă cuprinde încetișor, așa că mă opresc atunci când soarele părăsește văzduhul, făcând o pauză. Mă întind pe pământul parcă bătut de vreme și închid pentru câteva clipe ochii. Mă concentrez pe cântecul ciorilor care se sincronizează cu vuietul vântului.

       Gândul îmi fuge la Nikolas. Ce intenții are prințul? Moștenește un regat întreg, are atâta putere încât poate să distrugă totul sau să facă ținutul să renască din cenușă. Mereu mi s-a părut că puterea este prea mare și importantă ca să fie numai în mâinile unei singure persoane. Nu toți pot să facă față responsabilității care vine odată cu măreția coroanei.

Mă uit la cerul bleu-marin și încep să număr stelele care îl luminează, reușind astfel să adorm. Acesta e un truc pe care îl foloseam mereu în copilărie, când dormeam afară. Vara, majoritatea nopților erau petrecute afară, întrucât e ceva special la acel aer călduros, ceva care mă făcea să adorm pe hamac. Totuși, cu fiecare an care trecea, deveneam atât de istovită încât somnul mă fura imediat ce intram în casă, după vânătoare. Tata întotdeauna obișnuia să glumească întrebându-mă cum o să mă descurc când o să ajung la vârsta lui. Din păcate, oricum mi-ar arăta viitorul, tata nu mai are cum să îl vadă de aici, de lângă mine. Poate mă veghează totuși, de sus, din ceruri. Poate.

    ***

Frigul dimineții crude mă trezește, și imediat ce iau câteva guri de apă din botelcuța îmbrăcată în piele, pornesc la drum, urcând pe calul odihnit. Mergem și mergem până când cineva ne taie calea. În umbra copacului, tot ce se vedea era o siluetă cu o mantie purpurie, ce flutura vioi.

— Mă mai ții minte, Thea? întreabă o voce destul de bine cunoscută.

— O prezență ca a ta nu poate fi uitată, prințe.

Acesta tresare când aude apelativul, făcându-mă să îmi amintesc că îi place să fie strigat pe nume.

       Nikolas se aproprie, dându-se jos de pe calul de culoarea cărbunelui, acum având chipul mângâiat de razele gălbenicioase ale soarelui. În această ipostază, se pot observa detaliile vernil de pe mantie, acestea fiind brodate de-a lungul lățimii materialului. Își oferă mâna, dorind să mă ajute să mă dau jos de pe cal, dar eu strâmb din nas și cobor singură.

— Nu eu sunt cea care are nevoie de ajutor, îi spun cu subînțeles.

      Nu îmi place să primesc sau să cer ajutor de la alții. Prefer să mă descurc singură în orice situație, decât să trebuiască să depind de cineva. Nu vreau să risc, dacă aș depinde de altcineva, aș risca, căci în Kratos orice se poate întâmpla. Mama mă mai are doar pe mine, nu o pot lăsa singură.

— Eu sunt, răspunde conștient acesta, ai dreptate.

Ținem amândoi caii de funii, în timp ce eu mă rezem de un copac, iar prințul se așază pe ce a mai rămas dintr-un arbore tăiat. Nikolas deschide discuția explicându-mi situația de la palat:

       — În timpul balului au fost otrăvite mai multe persoane, nu doar tu. Totuși, numai tu ai trăit, spre mirarea și supărarea multora.

      Sunt oarecum surprinsă. Pe de o parte, nu mă așteptam ca palatul să fie victima unei astfel de întâmplări. Pe de altă parte, știam că atunci când e vorba de un om de rând și un Achenot, Achenotul mereu va fi pe primul loc.

— Cum au murit? întreb așezându-mi coatele pe genunchii ridicați la piept.

— Fiecare dintre cei trei a decedat diferit: primul a rămas fără aer, al doilea fără oase, iar ultimul a fost lăsat fără sânge.

— Aer, oase, sânge, aer, oase, sânge, îmi tot repet. Ar trebui să existe o conexiune între ele.

— Ar putea face parte dintr-o vrajă, sugerează prințul.

       Familia regală are parte de o educație specială, aceștia având parte de cursuri de care restul locuitorilor nici nu au auzit. Presupun că a avut și o oră în care a învățat despre incantații și vrăji, așadar spusele sale sunt probabil adevărate.

— Atunci ai apelat la persoana greșită, zic direct.

       Timpul este prețios. Eu nu îl pot ajuta, așa că nu mai are rost să pierdem vremea. Dau să mă ridic, însă Nikolas mă prinde de încheietură și își plimbă degetul mare peste mâna mea:

— Ți-au înghețat degetele.

Mă uit atentă la pielea mâinii mele și văd că prințul are dreptate, acestea erau îmbrăcate într-un strat subțire de apă înghețată, pe care până acum nici nu am simțit-o.

— Mă așteptam să fii vindecată, spune retrăgându-și mâna ca ars, odată ce îmi întâlnește ochii de ciocolată amară.

      — Felix mi-a dat o poțiune... până acum eram bine..., zic încet, încercând să înțeleg ce se întâmplă.

      — Banditul acela s-a ocupat de tine? întreabă stupefiat brunetul.

      Acesta mă vede derutată, dar dă din mână, abandonând această cale pe care conversația a luat-o. Îi repet că sunt bine de nenumărate ori, dar după acesta mă întrerupe brusc și îmi spune:

      — Așa începe moartea prin otrăvire, pe etape, totul se întâmplă în doze mici. Curând, s-ar putea să întâlnești aceeași soartă ca și acei Achenoți.

      — Până acum eram bine, nu înțeleg ce s-a întâmplat, zic holbandu-mă la degetele înghețate.

      — Unde sunt Naomi și Ayla când ai nevoie de ele? întreabă oftând, mai mult pentru sine, tânărul.

     — Se presupune că m-aș întâlni cu ele la pârâu.

— Îl știu, se spune că apa sa e fermecată, unii zic că e o binecuvântare, iar alții că e un blestem. Până acum nu mi-a fost dat să aflu.

      Se pare că nu doar tu vei afla, ci amândoi, căci acum destinele ni s-au încurcat, iar acum noi dom vom continua călătoria aceasta pe aceeași potecă.

Urcăm amândoi pe caii noștri și pornim la drum, în tăcere.