Scântei

Capitolul 21: Lacrimi de sânge

Nu mi-am imaginat niciodată când eram mică viața fără părinți. Mama și tata erau pentru mine niște prezențe care credeam eu că vor rămâne permanente, dar universul nu funcționează așa. Chiar deloc. Odată cu decesul tatei, am înțeles că totul e trecător, totul de la sentimente și emoții până la oameni inclusiv, trece, iar când se face tranziția dintre lumea viilor către cea a morților, drumul este doar dus, nu și întors. E un bilet pe care nu ți-l cumperi, ci îl primești. Nu alegi să mergi pe acel drum, dar ești obligat din cauza sorții. Deja unul dintre părinții mei este mort, nu am de gând să îl adaug și pe celălat în această categorie morbidă.

— Nu, spun cu simplitate, de parcă aș refuza o plăcintă.

         — Thea, trebuie să plecăm, zice Xavier în timp ce își scoate sulița din corpul atacantului.

        Trupul lui s-a făcut scrum sub ochii noștri mirați.

         — O să mai vină și alții. Trebuie să plecăm, repetă insistent războinicul, în timp ce adună cenușa dușmanului într-o sticluță.

         Mă întorc cu spatele la el și încerc să o ridic pe mama în capul oaselor. Nu am de gând să o las aici, sub nicio formă. Nu mă lasă inima să o abandonez, chiar dacă asta m-ar fi ajutat pe mine în situația de față. Trebuie să o salvez! Îi pun brațul de jur împrejurul gâtului meu, iar ea își lasă greutatea pe mine, sprijinindu-și corpul ei de al meu. Ieșim pe ușă și coborâm scările în grabă. Când ajungem la parter dăm de două gărzi care erau în trecere.

Structura militară a castelului este foarte meticuloasă: există gardieni statici care apăra un punct fix, există gardieni de mișcare care trebuie să acopere o zonă mai largă de supraveghere și există bineînțeles și gardienii personali, care nu au de apărat un teren, ci o persoană. Uniformele diferențiază în funcție de rang și de importanța, deoarece aceste trei mari categori aduc cu ele mai multe nivele de experiență și pricepere.

Acum suntem față în față cu doi dintre colegii lui Xavier, de la departamentul care are de protejat o bucată mai mare de teren. Acești tip de străjeri sunt unii dintre cei mai buni, deoarece pentru a ajunge un astfel de gardian, trebuie să știi să mânuiești cu iscusință și iuțime arma pe care o ai. Totuși, cei mai de temut se spune că sunt ostașii ce îi păzesc pe membrii familiei regale, întrucât pretențiile lor sunt greu de satisfăcut.

Doi bărbați șateni, unul grăsunel și destul de înalt încât să fie impunător și un altul care este slăbănog și cam scund, se afla acum față în față cu mine. Se uită cu priviri întrebătoare la mine și la mama care încă sângera de zor. Când mâna unuia dintre ei se duce la teaca sabiei, celălat îl oprește și rostește încetișor numele lui Xavier, cu un fel de nesiguranță în voce.

— Ce se întâmplă aici? întreabă cel scund.

Xavier încearcă să îi convinge și să le explice că totul e bine, inventând o poveste cât de cât credibilă care să explice prezența unei femei sângerând în fața ușii care dă în turnul principal din palatul capitalei.

— Nu putem să vă lăsam să plecați, intervine slăbănogul, scoțându-și sabia din teaca și ridicând-o deasupra capetelor noastre.

Roșcatul parează la timp lovitura, creând astfel un zgomot neplăcut care îmi e teamă ca va fi auzit de restul palatului. Poate că am avut noroc cu lupta noastră împotriva celui de sub mantia sângerie de mai devreme, căci aceea se afla la cel mai înalt nivel al palatului, atenuând astfel, sper eu, o parte din deranj.

            Xavier este un bun luptător, antrenat ani la rând și cu un talent vizibil, se pricepe mai bine decât oricine altcineva la mânuirea suliței și are curajul de a face ceea ce este necesar: de a lua vieți.

            Totuși, aici vorbim de luptă între el și colegii săi. A avut de-a lungul încăierării de mai multe ori avantajul, dar nu a vrut să îi omoare și îl înțeleg. Are principii. Și eu aveam. Încă am. Doar că uneori, pentru binele suprem, trebuie să ne încălcam principiile, să uităm de toate valoriile noastre morale, ca, în final să avansăm până în punctul în care ne-a fost menit să ajungem. Unii dintre noi atingem regalitatea, alții viața simplă, dar frumoasă. Nu știi ce e îți este sortit, până nu te întâlnești față în față cu destinul. Iar odată ce o faci, vrei să fugi, mâncând pământul până în celălat capăt al lumii. Sau poate vrei să îl înfrunți.

Decid să îi curm suferința lui Xavier. Închid ochii pentru o clipă și mă concentrez la forța din mine. Cumulul de energie se divide în mici particule ca de aur: în scântei. Deschid ochii și arunc cu înverșunare scânteile ce se îndreaptă cu o mare viteză către cei doi bărbați. Unul dintre ei este nimerit în picior și cade la pământ din cauza durerii, iar celălat în umăr, în timp ce ne spune pe un ton sumbru:

— Nu veți scăpa!

Cu vehemență în ton se aruncă impulsiv către mine, dar nici nu ajunge prea aproape, căci Xavier înfige sulița sa de lemn în locul unde l-am rănit eu mai devreme pe șaten, în umăr. Acesta scoate un țipat din gâtlej, iar după aceea cade și el, sprijinindu-se de un perete al castelului.

          — Haide! îmi zice Xavier, făcându-mi semn să îl urmez.

          Imediat ce fac un pas în față, mama cade de pe umerii mei și tușește cu putere, în timp ce sângele încă îi curge. Mă așez în genunchi lângă ea și implor în gând soarta să îmi cruțe mama. Aceasta se uită la mine cu ochii aproape închiși și mă mai roagă încă o dată să plec, dar eu nu pot. Picioarele nu vor să mi se miște, pentru că inima mea îmi zice să stau alături de ea, să nu o părăsesc, nu acum când are nevoie de mine.

          Șiroaie de lacrimi fierbinți încep să mi se prelingă pe obrajii înroșiți atunci când văd cum ochii mamei s-au închis. Trag de ea și îi spun să se trezească de nenumărate ori. Țip și plâng și mai tare când văd că faptul e consumat. Mă uit în jos la mâinile mele. Ele sunt acoperite de un strat gros de sânge, la fel și rochia mea. Cu cât mă uit mai mult la culoarea roșiatică care dă startul unui lanț de probleme, cu atât mai mult îmi dau seama că e vina mea. Eu am ucis-o pe Joanna, iar sora Joannei cu siguranță este cea care a trimis figura misterioasă să îmi omoare mama. Practic, mama a decedat din cauza mea, iar acum mâinile îmi sunt pătate de sânge, de sângele ei, dar și de al Joannei.