Scântei

Capitolul 20: Săgeata destinului

Destinul este o forță supranaturală care ne-a scris tuturor viitorul, înainte ca noi să ni-l întâlnim. Destinul acționează neprevăzut, în moduri neconvenționale, iar atunci când întâlnești săgeata pe care ți-o trimite, de ea nu te poți feri, căci este menită să ajungă la tine. Nimeni nu a scăpat de voia sorții, deoarece atunci când eviți inevitabilul, binecuvântarea devine blestem.

         Niciodată nu aveam în plan să omor o persoană, iar când am făcut-o, am simțit remușcări pe care nu le voi mai putea șterge niciodată. Dar acele sentimente, chiar dacă ar deveni cenușă tot nu ar schimba faptul că Joanna nu mai e printre noi. Uneori, viața își schimbă traiectoria, iar noi ne dăm seama prea târziu, că nu ne putem întoarce pe drumul nostru inițial. Destinul ne-a fost deja scris.

Sunt pregătită să îmi asum cu totul responsabilitatea pentru acțiunile mele. Este vina mea și o știu, dar când aud un glas în spatele meu, care îmi spune că nu e așa, curiozitatea mă face să mă întorc și să dau nas în nas cu o persoană pe care nu am mai văzut-o de foarte mult timp. Automat, picioarele mele ajung din câțiva pași lângă ea și o strâng într-o îmbrățișare foarte strânsă.

           — Mamă, ce cauți aici? spun după ce mă desprind de ea și îmi amintesc în ce realitate ne aflăm.

           — Tânărul acela brunet, care e tare chipeș apropo, mi-a dat de veste despre tot ce s-a întâmplat și am venit de grabă să mă asigur că ești teafără, îmi spune mama cu mâinile împreunate cu ale mele.

          Mă uit la Xavier, iar acesta dă din cap cu un mic zâmbet, ceea ce înseamnă că Felix a chemat-o aici și cel mai probabil, roșcatul l-a ajutat să pună planul în aplicare. Pare că prietenia dintre ei e mai veche decât aș fi crezut eu la început.

— La ce te refereai când ziceai adineaori că e vina ta, mamă? întreb încruntată.

— Thea, dacă te-aș fi mutat imediat după decesul tatălui tău, undeva departe, într-un oraș uitat de lume, acum nu ai mai fi avut mâinile pătate de sânge, îmi spune cu regret.

— Nu avem aceasta garanție, căci destinul face ce vrea, noi suntem doar niște pioni într-un joc în care orice ai face, finalul este unul sumbru.

          Nu îmi place să știu că ea crede că este vina ei pentru tot răul care mi se întâmplă. Nu este așa. Răul ori ni-l formăm singuri, ori îl atragem, ca un magnet.

— Doamnă Glor, așezați-vă, nu mai stați în picioare, intervine gardianul, trăgând un scaun liber către aceasta.

După ce se așază și mai povestim despre una, alta, cuvintele lui Xavier se simte nevoit să treacă la subiect și îmi cere voie din priviri să întrebe:

— Cel care te-a contactat, respectiv Felix, se gândea că poate ne vei putea ajuta. Știi ceva referitor la ce s-a întâmplat în oraș după câștigul fiicei dumneavoastră din arenă?

— Am auzit doar câteva șușoteli cum că familia Joannei este una bogată și cum că s-a pus un preț pe capul tău, spune uitându-se în ochii mei, moșteniți de la ea.

Povestea începe încetul cu încetul să capete un contur.

— Am încercat să iau legătura cu tine, dar știam că orice scrisoare trimisă la palat ar fi fost citită mai întâi de ei, și abia după de tine, așa că singurul lucru pe care l-am putut face este să dau jos fiecare afiș și anunț în care apăreai tu, continuă cu o umbră neagră pe privire.

       — Dacă te prindeau? Trebuie să fii mai precaută, eu îmi port purta și singură de grijă.

       Nu vreau ca mama să ajungă și o țintă, așa că precauția este necesară și absolut dorită. Ea este tot ce mi-a mai rămas, iar fără aceasta, nu știu ce m-aș face...

Observ cum roșcatul se uite lung la peisajul de afară, iar după puțin timp tresare, parcă văzând ceva neobișnuit în noaptea densă, ceva ce l-a făcut să spună că ar fi timpul ca amândouă să plecăm degrabă.

Niciuna dintre noi nu îl contrazicem pe Xavier, deoarece știm că acesta este adevărul, am zăbovit prea mult aici. Din moment în moment poate intra cineva aici și să ne descopere. Este ilegal să intre cetățenii neautorizați în palat, iar odată ce va fi văzută drept intrus, va fi urmărită și probabil ucisă. Cu gânduri acestea zburdând în mintea mea, mă ridic și îi fac semn mamei să ne urmeze iute. Roșcatul îmi înmânează o tolbă cu săgeți și un arc din lemn de stejar, pentru apărare.

         Înainte să deschid ușa, aud cum fereastra se sparge. Apoi, focul lumânărilor aprinse de roșcat se pierde în univers, fiind suflat de vântul care și-a făcut loc odată ce sticla geamului s-a crăpat.

Dintr-o dată se aude un strigăt gutural, așadar mă întorc panicată. Mama a ajuns cu o săgeata înfiptă în spate. Mă uit în direcția din care a provenit săgeata și nu reușesc să văd decât o siluetă care se îndepărtează în negură, purtând o mantie de culoare sângelui cu glugă ridicată. Fără să îmi dau seama, mâinile mele ajung să tragă de coardă și ripostez imediat trimițând în aer câteva săgeți una după alta. Reflexul de care corpul meu dă dovadă mă face să zâmbesc în gând.

Sângele închis la culoare curge în șiruri subțiri și inegale pe pielea ei îmbătrânită de timp. Șocul situației îmi fură toate cuvintele de alinare pe care aș fi vrut să le rostesc, așa că nu mai pierd vremea, ci în schimb, mă hotărăsc să securizez perimetrul.

Xavier își suflecă mânecile și își pune blând palmele pe zona rănită, în timp ce eu creez o barieră din scântei. Îmi adun energia pentru a scoate la iveală un perete aproape imperceptibil pentru ochii celor din jur. Totuși, pentru mine arată ca un perete din aur care face separarea între camera aceasta și lumea de afară.

        Alte câteva săgeți încearcă să își croiască drum către noi, dar sunt oprite de scânteile care strălucesc puternic, pentru moment, dar care încep să pâlpâie după un timp, dându-mi seama că curând vor ceda. Ele pot face față doar pentru o perioadă limitată. Bariera nu rezistă odată ce un cumul de magie ne aruncă pe toți către peretele opus balconului. După impactul făcut cu zidul, cad direct cu capul pe podea rece. Deși o durere ascuțitoare își face simțită prezența în creștetul capului, încerc să mă ridic, însă fără succes. Îmi pun mâna pe cap și când îmi aduc degetele din nou în fața ochilor, le văd pătate de sânge. Sunt amețită, iar imaginile din fața mea parcă își pierd culoarea. Mă chinui să îmi mențin ochii deschiși pentru a vedea stadiul în care se află ceilalți.

Xavier era deja în picioare, cu sulița în poziție de atac. E bine de știut că antrenamentul pe care i l-a pus la dispoziție familia regală dă roade, fiindcă cu siguranță el este obișnuit cu astfel de senzații. Eu chiar dacă pot mânui îndeajuns de bine arcul încât să mă apăr, nu am o pregătire fizică completă, cum a avut el.

Atacatorul nostru s-a reîntors, iar din momentul în care mantia s-a a atins podeaua prăfuită, roșcatul a trecut în ofensivă, încercând să îl nimerească în piept pe individul cu care se lupta. Eșuarea lui nu a făcut decât să îl motiveze mai mult și să devină și mai agresiv, dinamizând cu adevărat bătălia. Omul cu gluga nu părea a se lupta cu vreo armă fizică, dar cu toții știm ce puteri mărețe se află printre locuitorii Kratosului.

Xavier ajunge la pământ de mai multe ori de-a lungul confruntării pentru că magia dezechilibrează balanța, dar tot nu se lasă înfrânt. Cu toate că magia este utilă, aceasta se epuizează. Prin urmare, cel de sub mantia roșie nu mai poate rezista mult în acest fel. La un moment dat, necunoscutul scoate din mantie o sabie, dorind să îl omoare aparent cu orice preț pe gardianul palatului, care devenise un mare incovenient pentru el. Totuși, roșcatul nu e așa ușor de nimicit cum ar vrea atacatorul său să fie, din contră, parează de fiecare dată sabia fermecată. Vraja de pe fierul negricios face ca la contactul dintre sabie și suliță să iasă mici particule sclipicioase, câteva scântei slabe, dar îndeajuns încât să le absorb. Odată ce ajung să simt măiestria scânteilor până în măduva oaselor, durerea mea se ameliorează și reușesc într-un final să mă ridic.

         O găsesc rapid pe mama stând ghemuită într-un colț al încăperii, aproape că fără vlagă. Dau să o ridic, dar aceasta se opune vehement. Nu iau în seamă murmurele sale, dar după ce mă tot trage de mânecă, mă ghemuiesc lângă ea, în timp ce aceasta îmi spune:

         — Lasă-mă aici. Du-te, salvează-te!