Scântei

Capitolul 25: Inamic infiltrat

        După discuția de aseară, am fost îndemnată de prinț, în mod special, să îmi reiau slujba de la palat. Teoretic, de când am ajuns prima oară aici, în ziua în care a avut loc confruntarea din arenă, drumul vieții mele a fost atât de anevoios încât nici măcar o zi nu a arătat așa cum ne imaginam cu toții la început. Nikolas mi-a explicat că ar trebui să profit de faptul că am această onoare. În plus, pereții au urechi aici. Nu trebuie să pară de parcă punem ceva la cale, așadar, astăzi, după ce m-am trezit, mi-am pus echipamentul și am pornit direct spre bucătărie, pentru a înfulecă ceva mic înainte de antrenament.

        Intru în încăperea de dimensiuni mari și din start mirosul de mâncare îmi năvălește nările. Sunt salutată de personalul respectuos și rugată să iau un loc la masa mare, dar refuz politicos, explicându-le că nu am timp. Vreau doar să primesc un fruct, ceva din care pot mânca iute, având după drum spre grădina regală. Un servitor cu părul creț îmi înmânează o smochină de un mov închis, iar eu îi mulțumesc înfometată. Mai sunt întrebată încă o dată de bucătarul șef dacă nu prefer să primesc altceva, dar îi ofer același răspuns ca și prima dată.

         Îmi înfig unghiile în coaja de un purpuriu șters și trag cu putere, astfel încât dau de nenumăratele semințele rosiatice. Dau la o parte și stratul alb dintre conținutul dulce și haina fructului. Primul meu instinct era să îmi folosesc degetele, dar o slujitoare îmi pune în mână o mică lingură din argint. Cu ajutorul linguriței scot toate semințele roșiatice și le mănânc dintr-o înghițitură. E pentru prima oară când gust acest fruct și deja pot să spun că m-am îndrăgostit. Papilele mele gustative mă roagă să mai iau încă o îmbucătură dintr-un asemenea fruct, dar ticăuitul ceasului de pe perete îmi reamintește că este timpul să plec.

***

Ajunsă în grădină un pic mai devreme decât trebuia, decid să exersez, așadar îmi aranjez echipamentul necesar și mă pun pe poziție. Îmi îndrept spatele și îmi pun picioarele paralel pe linia de tragere. Ridic arcul și trag coarda odată ce îmi fixez vizual ținta. Cineva îmi pune mâna pe umăr, iar în acel moment eliberez săgeata. Aceasta se înfige undeva în țintă, dar nu în mijloc. Îmi întorc capul și dau de bine cunoscutul gardian roșcat cu ochi căprui ca de ciocolată.

— Ți-ai ieșit din mână, zice batjocorindu-mă.

— Eram concentrată până să vii tu, îi spun aruncându-i o privire urâtă.

— Pot să plec dacă vrei, dar prințul a insistat să stau cu tine, spune în timp ce se joacă cu sulița sa din lemn de pin.

           În timpul lecțiilor ar trebui să mă aflu doar eu și persoana care mi-a fost atribuită, acestea fiind private, dar Nikolas mereu a fost mai protector cu mine, iar acum că o avem pe Izetta pe capul nostru, bănuiesc că are dreptate să îl aducă pe Xavier aici.

— Asta îmi amintește de prima oară când am stat de vorbă, zic cu gândul la întâlnirea noastră.

         Mă gândesc cu nostalgie la acele momente care parcă s-au întâmplat acum o mie de ani. Tocmai plecasem din arena cu mii de locuri, sosisem la palat, iar în scurt timp am ajuns lângă Xavier, stând pe o bancă, gândindu-ne la viitor. Acum, suntem unul lângă altul, gândindu-ne la trecut. Se regăsește o oarecare simetrie în desfășurarea evenimentelor. Căile vieții sunt unele misterioase, ce-i drept.

Dinspre castel, vine Felix, pășind apăsat pe iarba uscată de razele puternice ale soarelui. Chipul lui este încruntat și îngândurat, iar corpul său se mișcă cu greu. Își ține unul dintre brațele sale musculoase lipit de stomac. Eu și roșcat schimbăm îngrijorați niște priviri și ne grăbim lângă el. Magicianul dă din cap în semn de salut și ne spune pe un ton jos și răgușit: