Scântei

Capitolul 19: La miez de noapte

— Cuvintele rostite de mine te-au doborât, știu, dar gândește-te la vorbele pe care ți le-am spus, îmi zice acesta cumpătat.

Adevărul este că de la moartea tatălui meu, mereu mi-am ținut garda sus și am fost pregătită pentru orice atac fizic care putea veni, dar psihic nu mi-am pus bariere psihice, iar acum inevitabilul s-a întâmplat: am sentimente. Sunt toate încâlcite și mă derutează. Emoțiile mele parcă au luat forma unor fluturași care zboară de zor în zig zag, străbătând o lume nouă, necunoscută, așadar periculoasă.

— Ar trebui să mâncam, zice Nikolas după ce îmi aude țipetele stomacului.

Schimbarea bruscă de subiect mă avantajează, căci nu mai știu ce să spun. Prințul m-a lăsat fără cuvinte. Pentru prima dată nu știu ce să îi spun pentru că nici eu nu știu ce simt cu exactitate. Totul e în ceață.

***

Masa este aranjată de zor de către angajații palatului care odată ce l-au văzut pe prinț intrând în încăpere, s-au grăbit să pregătească o cină așa cum se cuvine. Mâncarea este ca de obicei delicioasă, iar în semn de respect, îmi transmit saluturile către bucătarii care au fost tare fericiți să vadă că învingătoarea din arenă a fost mulțumită de meniul zilei. După ce farfuriile ne-au fost luate, o slujnică mi-a dus un plic de hârtie. Înăuntru era un mesaj:

„Vino la turnul principal, la miezul nopții. Avem noi informații! Nu mai spune nimănui unde te duci, deoarece primejdia și-a făcut loc în castel. Mai jos ai indicațiile clare pentru a ajunge aici fără probleme."

         Biletul este nesemnat, dar realizez iute de la cine e. Ridic ochii din foaie preț de o clipă și văd că Nikolas a primit și el la rândul său un plic, probabil legat cu chestiuni de stat.

— Datoria mă cheamă, spune acesta și pleacă încruntat din cauza conținutului pe care tocmai ce l-a citit.

— Le fel, afirm atunci când deja silueta prințului devine o umbră îndepărtată.

Mă ridic și urmez îndeaproape instrucțiunile lăsate în urmă. Am parcurs toate coridoarele necesare pentru a ajunge în corpul central, unde se afla turnul principal de comandă. Mă aproprii de torța care lumina calea și ard scrisoarea până nu mai rămâne nimic în urmă. Intru în construcția circulară și urc scările pentru a ajunge la ultimul etaj. Primul nivel este locuit, al doilea este pentru depozitare, iar în al treilea se află camera de gardă, unde îl găsesc pe Xavier, așezat pe un scaun. Bate ușor din picior și are o privire alertă, până când mă vede pe mine și răsuflă vizibil ușurat.

— Credeam că ai pățit ceva de nu ai mai putut veni, m-am îngrijorat peste măsura, răspunde acesta închizând ușa în urma mea. Mă bucur că ai ajuns cu bine!

— A trebuit să fiu atentă pe drum: să nu mă vadă nimeni și să nu fac zgomot, îi spun cu simplitate pentru a îl calma.

Îmi face cu mâna să mă așez pe scaun, așa că mă așez și aștept curioasă să aflu ce a descoperit, gesticulând cu ambele mâini.

— Cred că știu cine te-a otrăvit. Când ne-am întors la locul faptei, Felix a făcut un farmec pentru a nu fi văzuți de trecători, așa că am putut căuta fără complicații indicii.

Rostirea numelui magicianului îmi aduce în minte chipul lui și ochii aceea care m-au fermecat de prima oară. Încerc să alung această imagine din cap, dar ea persistă și persistă. Mă concentrez la situația de față și îl întreb pe Xavier ce a aflat.

— Am reușit să observ că pe podea se afla un nou covor țesut dintr-un material gros și negricios. Când m-am uitat mai cu atenție am văzut că era pus acolo pentru a acoperi pata făcută de otravă atunci când paharul a ajuns pe jos și s-a spart imediat la contact.

— Să înțeleg că Felix a reușit să își dea seama ingredientele cu care fusese făcut lichidul, spun gândindu-mă la cunoștințele vaste ale brunetului.

        Magia este un domeniu larg pe care nimeni nu îl poate știi în întregime. Fiecare har este născut dintr-un sâmbure de magie, care înflorește la fiecare om diferit, iar astfel toți purtăm mai departe moștenirea lăsată de primii locuitori ai Valkratului, cum știm noi mai bine. Moștenirea aceasta prețioasă ne-a învățat pe toți că avem ceva în comun, ceva ce ne-a unit, ne unește și mereu ne va uni.

          Am observat de-a lungul timpului meu petrecut cu Felix că acesta are cunoștiințe pe care puțini le au, iar acest fapt m-a făcut să îmi dau seama ce om citit este.

— Întocmai. Materia primă din care a fost alcătuită este esența unui fulger care este toxică pentru ființele umane.

         — Dar taman acesta este motivul pentru care nu înțeleg cine ar fi putut să facă rost de așa ceva, zic dând frenetic din brațul stâng.

         — Cineva care putea controla vremea, îmi spune roșcatul uitându-se la mine cu subînțeles.

         — Joanna? întreb cu voce tremurândă.

      Dintr-o dată inima începe să îmi bată mai tare. Deși gardianul îmi răspunde numaidecât la întrebare, pentru mine pare că trece o eternitate până când urechilor mele le este dat să audă ce are de spus: Îmi dau seama că lui Xavier îi este greu să îmi răspundă, luându-și câteva secunde la dispoziție pentru a găsi vorbele potrivite.

          — Sora ei mai mică, spune într-un final, lăsându-mă în șoc.

          În colțul ochiilor încep să se formeze niște lacrimi care deși erau prezente, nu se lăsau să cadă, stăteau acolo, făcându-și prezența văzută. Liniștea se așterne, în timp ce eu încerc să mă reculeg. Roata destinului s-a întors. Primesc ce merit. Dacă eu nu aș fi ucis-o pe blondă, sora ei nu ar fi aici căutând să se răzbune ca să echivaleze balanța al cărui echilibru eu l-am distrus.

— E vina mea...

— Nu, e vina mea, spune o voce care mă face să mă îmi întorc privirea.