Scântei

Capitolul 18: Bătăile inimii

Mă întorc cu privirea la el și mă pierd în ochii lui. Nuanța sa de albastru este una amețitoare care te face să te pierzi printre valurile albăstrui. Inconștientă, mă apropii de el atât de mult încât buzele noastre mai au un pic și se ating. Mai trebuia făcut doar un pas, iar eu sunt dispusă să-l fac, dar acesta mă oprește, spunându-mi cu o voce guturală:

           — Nu e o idee bună.

Îmi încleștez maxilarul și mă îndepărtez cu repeciziune. Felix dă să zică ceva, dar eu ridic mâna, în semn că nu mai vreau să aud ce are să zică. Mă întorc rușinată în cameră, în timp ce magicianul face mișcarea înțeleaptă de a rămâne acolo. Încerc să îmi ascund emoțiile, mușcându-mi cu putere buza.

— Cum v-ați gândit să procedăm? îi întreb pe cei trei, sperând că niciunul nu a văzut momentul de adineauri, de pe balcon.

— Cea mai bună alegere în momentul acesta ar fi să mergi la prinț. În absența ta acesta cu siguranță a mai aflat câteva ceva, răspunde Xavier.

          — Între timp, eu și roșcații vom porni către sala balului. Cu siguranță au fost lăsate indicii prețioase în urmă, pe care nimeni nu le-a observat, zice Ayla.

Magicianul a reintrat în cameră și îl simt cum vine de la spate pe lângă mine, dorind să îmi șoptească ceva la ureche, dar eu fac un pas mare în față și ajung în cadrul ușii, deschizând-o. Înainte să ies întreb, evitând privirea brunetului:

          — Și Felix?

         Sinceră să fiu, nu știu de ce am întrebat de el, cred că m-a luat gura pe dinainte.

          — El va veni cu noi, avem nevoie de el, ținând cont că adevarul e îngropat atât de adânc, vom avea cu certitudine nevoie de magia sa, îmi răspunde Naomi.

         Imediat ce explicațiile se termină, căile noastre se separară. Eu cotesc în grabă la dreapta, în drum spre camera moștenitorului. Din cauza vitezei cu care merg, mă ciocnesc de cineva. Pieptul său se lovește de mine, iar eu îmi pun din instinct mâinile pe umerii lui. Impactul ne face pe amândoi să cădem la pământ. Îmi deschid larg ochii și dau de o pereche de smaralde superbe care se uită la mine cu amuzament. Nuanțe pe care o au ochii lui verzi mă face să vreau să mă uit încontinuu la ei. Mă simt captată de vraja frumuseții lor. Totuși, nu e prima oară când îi văd, așadar îi recunosc într-o clipită. Numele lui îmi scapă de pe buze fără să vreau:

— Nikolas.

— Thea, dacă știam că vei sări cu atâta euforie pe mine, aș fi venit mai devreme la tine, începe acesta conversația cu umorul său specific.

         Chicotesc la gluma sa, iar după îl întreb mirată:

— Erai în drum spre camera mea?

— Da, voiam să văd ce faci. Te-aș întreba și acum dacă ești bine, dar știu câtă putere zace în tine, iar eu nu te-aș putea doborî așa ușor.

Râd și bolborosesc ceva în dezacord cu el, dar acesta adaugă cu sinceritate în glas:

— Ești mai puternică decât crezi, Thea.

Cuvintele sale sunt ca un ecou în minte mea și cred că vor rămâne mult timp întipărite acolo. Momentan, nu le înțeleg pe îndelete sensul, dar cândva o voi face.

În tot acest timp eu nu am realizat că noi încă suntem pe podeaua, dar când simțurile îmi exclamă acest fapt, mă ridic. Îmi întind brațul, conferindu-i un ajutor tânărului de pe jos, iar acesta pare că îl acceptă, atunci când palmele noastre se unesc, dar când mă aștept mai puțin, Nikolas mă trage spre el. De data aceasta, sunt într-o poziție în care capul meu stă în lateral, urechea mea fiind lipită partea superioară a corpului său. Îi aud de îndată bătăile inimii care formează un cântec melodios pe care doar eu am prilejul de a îl auzi.

          — Ce apropiați ați ajuns voi doi! exclamă Felix la vederea noastră.

          Prințul se ridică odată cu mine și încearcă să îl liniștească pe magician, explicându-i că noi doi doar ne-am lovit unul de altul, dar eu îmi pun o mâna pe umărul lui Nikolas și îi spun din ochii să mă lase pe mine să preiau situația.

          — Ce cauți aici? îl întreb direct.

          — Am uitat ceva la tine în cameră...

          — Bunul simț, rostesc tăioasă.

          — Și așa am ajuns să mă întorc din drum. După aceea am auzit niște chicoteli în apropriere și eram curios să văd cine a fost binecuvântat cu atâta fericire, spune ignorând spusele mele de mai înainte.

         Nervoasă de imaturitatea de care dă dovadă, deîndată îmi chem scânteile, care se aventurează în direcția lui Felix. Acesta se eschivează, iar scânteile ajung direct într-un vas măricel pictat în mai multe culori, care se face imediat țandăra. Mâinile sale fac niște mișcări circulare complexe, iar astfel trimite un val de energie către mine, ce mă doboară nu doar pe mine, dar și pe prinț. Câteva tablouri au căzut în proces, iar Nikolas nu părea prea fericit:

          — Îndeajuns! țipă acesta cu putere.

Felix răsucește fără emoție din încheieturi și reface astfel vaza spartă și pune la loc pânzele pictate de marii artiști ai Kratosului. Pe degetele mele încă se mai poate vedea un luciu auriu, lăsat în urmă de scântei.

— Off, și nici nu începuse bine lupta că deja s-a terminat. Am o senzație de deja vu, Thea, tu nu? mă întreabă acesta în timp ce îmi face cu ochiul.

        Îmi ridic mâna arătându-mi harul în toată splendoarea lui, dându-i de înțeles că nu ar fi chibzuit să continuie cu această dispută copilărească, dar acesta se rezumă la a își ridica umerii.

— Ce zici de o luptă corp la corp, magicianule? întreba Nikolas punându-se în fața mea.

         — Dacă chiar vrei să dai dovadă de forță corporală în fața unor spectatori, de ce nu ne duelăm pe arenă?

— Cândva, în viitor, cu siguranță, prințișorule, dar nu acum, căci în momentul acesta prezența mea este cerută în altă parte, zice acesta plecând în direcția din care a venit.

Mă întorc către prinț și îmi cer iertare, simțindu-mă umilită. M-am aruncat imediat în bătălia banală dată de Felix, de fiecare dată o fac. Nu știu de ce, dar mereu ajungem împreună la finalul zilei. Astăzi ne-am ciondănit, este adevărat, însă aș vorbi prostii dacă aș spune că întotdeauna este așa. Uneori, lucrurile se termină cu bine.

— Thea, nu e vina ta. E normal ca Felix să fie gelos, ar fi fost straniu să nu fie, spune acesta cu un zâmbet încurajator.

— Gelos? De ce ar fi gelos? îl întreb nedumerită.

— Gelos pe mine, fiindcă pot să te fac să râzi într-un fel în care el nu poate. Gelos pe mine, deoarece eu îți accept ființa în întregime, îți accept imperfecțiunile care te fac și mai atrăgătoare. Gelos pe mine, pentru că eu nu mă ascund după deget, nu sunt laș și îți spun direct ce am de spus. Inima mea saltă de bucurie de fiecare dată când noi doi vorbim, în aer plutește un strat de extaz, iar eu am ocazia ca pentru prima oară în viața mea, să simt emoții necunoscute, dar plăcute. Sunt dispus să mă arunc în nicăieri cu tine, dacă ești dispusă și tu. Dacă și tu simți acea conexiune dintre noi, acea afecțiune care ne-a legat pe noi de la bun început. De când ai venit și te-ai prezentat la palat, am știut că ești specială. Felul în care te uiți la mine, felul în care îmi rostești numele, tot ce însemni tu Thea, totul îmi face inima să îmi bubuie mult mai rapid decât ar trebui.