Scântei

Capitolul 10: Drumuri încrucișate

Felix deschide gura dorind să zică ceva în semn de protest, dar o închide la loc când vede că gemenele au ajuns la locul de întâlnire. Naomi are părul ei ca de foc prins într-o coadă strânsă de cal, joasă, în timp ce al Aylei este lăsat liber, firele albastre jucându-se ușor în bătaia vântului.

După câteva salutari și mulțumiri, discuția ajunge rapid la nucleu:

— Haideți, nu mai este vreme de pierdut! exclamă Ayla.

Felix scoate două sticluțe din cristal dintr-un buzunar interior al jachetei. Una dintre ele arată ca o prăjitură, fiind de o culoare veselă de roz, pe când cealaltă are câteva picături de lichid alb ca spuma laptelui. Brunetul le combină, iar apoi își întinde mâna, îndemnându-mă să beau conținutul.

       Îmi încrucișez brațele. Eu și Felix nu suntem cei mai buni prieteni din copilărie. Abia de ne putem numi amici. Nu pot să beau pur și simplu ce îmi oferă. Ce-i drept, este pe drumul de a-mi câștiga încrederea, dar calea aceasta e lungă. Dau din cap în sens negativ. Brunetul mă întreabă dacă am încredere în el.

       — Dar tu ai în mine? îl întreb ridicând o sprânceană.

       — Haide, Thea, e o poțiune care ne va fi de folos, spune oftând exasperat.

       — Nu mi-ai răspuns la întrebare, îi zic surâzând.

       — Nici tu nu ai răspuns la a mea, îmi roșește Felix cu un zâmbet pe chip.

        Brunetul își rotește ochii în sus. Îmi arată sticluța încă o dată, iar după ia o gură din lichidul acesteia. Pare în regulă, deci sigur nu e o otravă cu efect rapid.

— Vezi? Totul e bine. Hai, Thea! îmi spune înmânându-mi micul recipient.

Iau și eu o gură din conținutul rece și simt cum energia îmi curge prin vene.

— În caz că te întrebi poțiunea te va feri de pericolele Pădurii Sângeroase, mă lămurește Felix, fiind deja obișnuit cu mine și personalitatea mea. Un fapt care stârnește teamă în mine.

       — Pericole care vor apărea din cauza ta și a ideii tale de-a dreptul nebunești, zic, spunând adevărului pe nume.

Felix nu spune nimic, ci doar urcă pe Repede. Xavier deja era așezat pe Iute. Roșcatul ne face semn să intrăm în trăsură. Între timp, și gemenele înghit lichidul fermecat. Eu mă așez în partea dreaptă, iar cele două în partea opusă, una lângă alta.

— Unde mergem? le întreb pe surorile Oxel.

— Într-o peșteră abandonată pentru a realiza comunicarea, îmi răspunde Naomi.

— Tot nu mi se pare o idee bună să vorbim cu strămoașele voastre, le zic zgomotos, încât să mă audă și tinerii ce mănuiesc caii.

— Este, ne ajută și pe noi, dar și pe voi, continuă Ayla.

— Cum adică și pe noi? Nu suntem toate de aceeași parte? întreb în timp ce îmi pun un picior peste celălat.

— Drumurile noastre doar s-au încrucișat, totuși, avem destinații diferite. După ce terminăm, ne vom întoarce la palat, zice fata cu părul ca cerul într-o dimineață de primăvară.

— Nikolas are nevoie de noi, adaugă Naomi.

— Există două tabere, de partea castelului sau împotriva acestuia. Felix cu siguranță este contra sistemului, Xavier lucrează la palat și totuși colaborează cu Felix. Voi, sunteți la topul ierarhiei, dar ați venit în această călătorie. Așadar, întrebarea mea este, de partea cui sunteți?

— Nu totul este în roșu și albastru. Uneori viața e pictată în mov, spun gemenele în același timp.

Cele două râd când văd că s-au gândit la același lucru. Naomi preia inițiativa și continuă spunând:

— Ce vrem să spunem este că nu există tabăra care este de acord cu metodele palatul, și cea care nu este.

— Există doar cei care vor să facă bine și cei ce vor să facă rău, explică Ayla.

       — Deci suntem toți pe aceeași parte a baricadei. Inclusiv prințul? întreb îndoielnică.

       — Nu Nikolas este cel de care trebuie să îți faci griji, îmi zice Naomi pe un ton coborât.

       Prințul poate nu e o persoană rea în adâncul sufletului său, dar acțiunile lui mă fac să mă întreb de partea cui este. Familia regală dispune de o rețea exclusivă de teleportare. Numai ei o pot folosi, nu doresc să o împartă cu semenii lor. Noi călătorim prin propriile noastre moduri, folosindu-ne de harurile noastre. Felix a construit trăsura aceasta, dar nu toți sunt capabili de astfel de trucuri, așa că mulți trebuie să o ia la pas, sau în spatele unui cal. Dacă rețeaua ar fi disponibilă pentru toată lumea, viața tuturor ar fi mai ușoară.

      Un alt lucru care mă face să mă îndoiesc de intențiile familiei regale este sistemul. O monarhie absolută îmi dovedește că sunt obsedați de putere. De când s-au pus temeliile Kratosului, regele a deținut toată puterea. Deciziile cele mai importante erau luate de el, ștampila regală apărând pe respectivele documente.

       Toată țara l-a urât pe tatăl lui Hugo, iar când acesta a murit de bătrânețe, locuitorii au crezut că sunt în sfârșit liberi de cruzimea acestuia. Se credea că mai rău nu se poate, dar uite că Hugo a ajuns coșmarul pe care tot încercam să nu ni-l imaginăm. A cunoscut-o de tânăr pe Miranda, fiind atras de frumusețea ei. S-au căsătorit rapid, întrucât odată urcat la tron, ești obligat să ai un partener. Miranda avea aceleași scopuri ca și soțul ei, și astfel, nu au avut nicio problemă în a le pune în aplicare.

       Rețeaua lor privată de teleportare i-a enervat pe mulți, dar persoanele bine puse în societate nu aveau o problemă, deoarece dacă ești în relații bune cu familia regală, ai un loc asigurat.

       — Oare mă caută careva de la palat, după incidentul de la bal? întreb mai mult pentru sine, dar totuși cu voce tare.

       — Nikolas a pus un anunț pe cer, îmi răspunde Ayla, lăsându-mă de-a dreptul mirată.

Anunțurile pe cer sunt cele mai importante. Sunt realizate din praf de stele și puse pe văzduhul luminos pentru ca toți cei din țară să le vadă. Îmi scot capul pe geam și mă chinui să văd prin coroanele copacilor. Nu reușesc să văd tot mesajul, așa că strig cu putere:

— Opriți trăsura!

Gemenele se uită una la alta. Trăsura se oprește, iar eu ies imediat din aceasta.

— Mie de ce nu mi-ai zis de mesaj? îl iau la rost pe Felix.

Tânărul coboară de pe Repede și mă urcă pe mine pe acesta. Senzația de a sta pe un cal îmi este cunoscută. Mereu am adorat animalele, chiar dacă nu toate dispun de calități magice. Rareori am întâlnit o mică viețuitoare care să aibă puteri fermecate. Mângâi coama deasă a calului și respir aerul curat de pădure.

       — Stai în față sau în spate? întreabă magicianul cu mâna pe cal.

       — În față, bineînțeles, zic râzând. Probabil că el voia locul acesta, dar acum, din cauza mea, e obligat să stea în spate.

       Felix are un zâmbet care îi dezvelește dantura. Se urcă pe Repede, în spatele meu. Își înconjoară brațele în jurul taliei mele, iar eu îl întreb:

       — Ce tot faci, Felix?

       — Prind frânghiile, spune arătând către hățul, care e prins de inelele capețelei, pentru a conduce calul.

       Nu îi mai spun nimic și îl las să îi dea un impuls lui Repede pentru a porni la drum. Iute, pe care Xavier l-a înhămat, pornește deodată cu calul de culoarea laptelui proaspăt. Continuăm să avansăm pe traseul principal al Pădurii Sângeroase multă vreme, până când cărarea se desparte în trei, iar noi ne oprim unde drumurile se încrucișează, la interesecție.