Scântei

Capitolul 1: O câștigătoare

       — Tu! strigă Joanna de pe arenă, arătând cu degetul spre mine.

      Probabil ar trebui să fiu înfricoșată că sunt chemată pe arenă, într-o luptă pe viață și pe moarte, dar aud în cap vocea răposatului meu tată, care, din fericire, înca are un efect pozitiv asupra mea. Glasul lui liniștitor, mă calmează. Respir adânc de câteva ori, iar după aceea mă ridic de pe scaunul rigid pe care stăteam și merg pe terenul de luptă.

      Dau mâna politicos cu Joanna, care îmi strânge cu putere degetele. Regele Hugo, așezat pe tronul din dreapta, lângă așa zisa iubire a vieții sale, Miranda, ne face semn de la balcon că putem începe. Pe părul său cărunt, se află coroana impunătoare împodobită pe fiecare părticică de pietre colorate.

      Sunetul neplăcut al trompetelor se aude, anunțând începetul ediției de anul acesta. Spectatorii încep să se entuziasmeze, în timp ce Joanna face semn cu mâinile, dorind să audă glasul publicului.

      Jocul a început. Un joc al extremelor: viața și moartea. Calitățile și defectele erau cele care te aduceau în punctul cel mai înalt al vieții tale sau al decăderii în schimbul trupului, ce își dă duhul și al sufletului tău, ce rămâne singuratic pe Kratos.

       Mă uit câteva clipe în ochii Joannei încercând să o înțeleg. De ce s-a oferit? Ochii ei cenușii sunt goi, inexpresivi, nu îmi spun nimic. Blonda își suflecă mânecile și aduce lacrimile norilor pe arenă, plouă. Asta îmi făcea alergatul imposibil, așa că nu rămânea decât să îmi folosesc scânteile.

       Înainte să apuc să fac ceva, Joanna aduce un fulger din ceruri, care trece direct prin pieptul meu și mă pune la pământ, ajungând întinsă pe spate. Durerea ascuțită pe care o simt, nu mă lasă să mă ridic, așa că mă rezem de coatele pătate de sânge și îmi chem scânteile. Creez o minge din ele, pe care o direcționez către picioarele ei, făcând-o să își piardă astfel echilibrul. Cu ea la pământ, am mai multe șanse de câștig.

        Mă ridic cu greutate de pe pâmânt și mai arunc niște scântei aurii către ea, în timp ce aceasta formează o tornadă de nisip. Suntem amândouă prinse în aceasta, luptându-ne pentru propria viață. Primesc un pumn în abdomen, iar eu răspund cu o lovitură de picior, în care îi cuprind gâtul și o pun la pâmant. Vârtejul este oprit întrucât Joanna respiră cu greu și nu mai reușește să îl mențină. Sunt deasupra ei, gata de lovitura finală, totuși am un moment de ezitare. Acel moment mă costă mult, rolurile dintre noi două ajungând să fie inversate.

      Dacă tata ar fi fost de față sigur m-ar fi mustrat. Mi-a spus să nu ezit niciodată, și totuși am făcut-o.

      Acum, cu Joanna deasupra mea, cu mâinile ei încleștate pe gâtul meu, presând cu putere, reușesc să îi descifrez ochii. În ei nu se ascunde impulsivitate, nu era nici teamă, era furie pură, sau cel puțin așa voia să pară. Acest fapt m-a făcut să mă întreb de unde vine toată această durere mascată în nervozitate, dar aici suntem într-o luptă, nu este loc de milă.

      Îi dau un pumn în față, și văd cum sângele îi curge din nas. Aud un sunet ciudat, deci posibil să fie spart. Blonda cu părul scurt se șterge rapid cu mâneca stângă și se ridică. Aceasta își aproprie mâinile, creând un bulgăre de zăpadă care vrea să ajungă în fața mea, dar este oprit de scântei la timp.

    Simt furnicături în mâini, semn că scânteile din mine vor să iasă la suprafață. Cine sunt eu să mă opun? Mă ridic și dau drumul la o explozie de scântei, care aproape o doboară pe Joanna. O împing brutal, ca să cadă. Mă așez pe jos lângă ea. Mă uit la palma care strălucea slab. Mă concentrez și îmi adun puterile, reușind să fac o sferă aurie compusă în întregime din scântei. Îmi pun ambele mâini deasupra pieptului ei. Nu trebuie decât să presez, iar scânteile își vor lua zborul. Pot să o omor, acum, aici, dar nu știu dacă mă voi ierta vreodată.

      A omorî un suflet cu siguranță este ceva care lasă o amprentă. Nu vreau să o omor, chiar dacă m-a provocat în arenă. Sunt de părere că există un gram de bunătate în toată lumea, deci nimeni nu merită să moară. Joanna știe că acesta este momentul final. Închide ochii liniștită, și își pune mâinile peste mele, apăsând tare, pentru a lăsa scânteile să se joace în voie în pielea ei pală. Acestea dispar imediat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar în realitate, viața mea nu va mai fi la fel. Conștiința îmi e pătată.

       Îmi dau seama când este moartă când toată pielea i se face neagră, arătând că trupul i-a rămas fără vlagă. Joanna a știut să accepte înfrângerea, ceea ce m-a făcut să îmi schimb părerea despre ea. Inspir și expir ușurată că am încheiat lupta. Aerul este îmbibat cu mirosul de sânge.

     Trompetele zgomotoase se aud din nou, iar publicul aclamă încântat. Aplauzele lor îmi crează greață. Ei ce aplaudă, moartea? Fata aceea nu a comis nicio crimă, a facut doar teribila greșeală de a cădea în ghearele superiorității care pare că te face puternic, dar care de fapt te roade de pe dinăuntru.

       Imediat după ce trupul fără viața al Joannei a fost luat, doi soldați cu stemă regală au venit la mine și mi-au arătat drumul către palat. Acesta este foarte aproape, întrucât arena face parte din curtea lor, pe care o deschid publicului pentru pur amuzament.

    Ajunsă înăuntru, am fost spălată de tot praful și toată murdăria acumulată pe arenă, fiind mângâiată cu blândețe de săpunul parfumat cu aromă de levănțică. După ce mă usuc, o doamnă în vârsta vine și se ocupă de fiecare rană, în parte, calmându-mi durerea ce până atunci fusese persistentă.

      Am fost îmbrăcată într-o rochie din cele mai fine materiale, neagră, lungă până în podea, fără mâneci, cu broderii aurii. Părul mi-a fost ondulat și chipul pictat cu pudre care mai de care, iar după aceea, am fost trimisă în sala tronului, pentru a avea onoarea de a întâlni familia regală în persoană.

      Regina Miranda – o doamnă la vârsta a treia, care a știut să se infiltreze în societatea de la curte, în punctul cel mai înalt, unde mulți ting să aspire: pe tron, la brațul lui Hugo – afișează un zâmbet care mă face de-a dreptul confuză. Nu reușesc să îmi dau seama dacă este un zâmbet din inimă, sau unul fals care are rolul de a te manipula și de a te aduce în pragul sclaviei. Totuși, surâd.

      — Felicitări! zice regina pe un ton plictist care vrea să pară a fi încântat.

    — Mulţumesc, Maiestate! spun eu încercând să par flatată, deși nu îmi trezise niciun sentiment cald.

    Miranda își susține zâmbetul în continuare. Este așezată lângă fiul ei, căruia îi aruncă la un moment dat o privire, îndemnându-l să vorbească.

     — Care este numele tău? întreabă prințul, fără să mai aștepte alte insistențe de la mama sa, care între timp își aranja coroana cu smaralde, ce acapara toată lumina din încăpere, făcându-i pietricelele să strălucească intens.

       Prințul a moștenit ochii vernili ai reginei. Sunt ochi frumoși, dar cu multe straturi de mistere în spate. Claia de păr negru, în schimb, este luată de la regele Hugo. Fizic, este o combinație a celor doi, dar moral încă nu pot spune cu cine se aseamănă. Amândoi în viziunea mea, conduc greșit regatul, niciunul nepunând preț pe popor. Îmi place să cred că atunci când prințul Nikolas va ajunge la tron, va realiza că fără națiune, pământul este nimic. Poate el va fi speranța țării. E frumos să îmi imaginez acest univers paralel, chiar dacă este posibil ca niciodată să nu se contureze în realitatea pe care o trăiesc eu.

       — Thea Glor, răspund uitându-mă direct în ochii lui.