Scântei

Capitolul 7: Calmul de dinaintea furtunii

Felix mă întreabă pentru a mia oară dacă sunt pregătită de adevăr, iar eu dau ușor din cap. Nu știu dacă noi, oamenii, suntem vreodată pregătiți de adevăr, totuși, mai bine să fiu lovită de adevăr, decât să trăiesc într-o minciună. Brunetul oftează ușor și spune:

— După cum ți-am mai zis, ai fost otrăvită. Nu știu exact cine ți-a dorit răul, zice cugetând cum să continue. Dar am o bănuială, adaugă după câteva secunde.

— Familia regală? întreb amintindu-mi de disputele dintre ei și noi, supușii lor.

Familia regală nu e iubită de popor, chiar deloc. De când regele Hugo a acaparat tronul decorat cu pietre de smarald, piatra specifică Kratosului, care se presupune că inspiră putere și prosperitate, el și regina sa au fost atacați din toate părțile din cauza deciziilor luate. Regalitatea are un sânge ca de gheață, pe care supușii îl observă și îl detestă.

— Întocmai. Singurii care ar avea acces la băuturi sunt cei ce au fost la bal.

       Multe persoane au pășit în sala cu coloane de marmură, dar pe niciunul nu țin minte să-l fi ofensat personal cu ceva. Probabil simpla mea prezență a fost îndeajuns ca să enervez orgoliile, ce încearcă să stea ascunse înăutru Achenoțiilor.

— Regele și regina nu au fost la bal, spun realizând că în timpul petrecut între bijuteriile de aur și smarald, nu am văzut niciunul dintre capurile încoronate.

— Doar pentru că tu nu i-ai văzut, asta nu înseamnă că nu au fost. În plus, sala a fost plină ochi cu Achenoți.

       Liderii Kratosului nu par genul de oameni care să se ascundă prin mulțime, dar ce-i drept, nici nu i-am căutat din privire. Am crezut spusele prințului, dar poate am greșit.

— Deci lista de suspecți e lungă, zic punându-mi mâinile în cap.

       — Pe deasupra, otrava aceasta nu trebuia doar să te adoarmă. Trebuia să te omoare.

       Când Felix îmi spune acest lucru, mintea mi se duce automat la momentul în care eu a trebuit să omor pe cineva. Aveam scânteile deasupra inimii sale plăpânde, și deși viața mea depindea de uciderea fetei, ceva mă oprea din a le da drumul scânteilor mele: conștiința nu mă lăsa să pun capăt unei vieți. Totuși, Joanna știa că este timpul să se lase în mâinile morții, la grija întunericului suprem. Astfel, m-am simțit cumva ușurată că nu a trebuit să duc singura până la capăt totul. Dar, acest fapt nu schimbă cu nimic realitatea. Am omorât-o pe Joanna. Am omorât o persoană. Am luat o viață. Din cauza mea cineva a încetat să trăiască, să zâmbească, să vadă că există și lucruri frumoase pe lumea aceasta. Vinovăția îmi arde pieptul. Încep să suflu cu greutate. Respir, expir, respir, expir. Tot ce trebuie să fac e să iau o gură mare de aer.

       — Mai avem și alte probleme cu care să îți bați capul, zice Felix readucându-mă la realitate, văzând că mintea mea deja zboară pe o pajiște unde răul a distrus totul.

       Îmi înclin capul. Situația deja pare gravă, nu cred că e nevoie să mai spună ceva ca să știu că suntem pe un teren minat. Totuși, nu știu cu cine purtăm această luptă, așa că mă fac mai comodă și îi ascult în continuare povestea.

       — Când ai leșinat, nimeni nu a observat, nimeni în afară de Naomi și Ayla. Acestea te-au ridicat și te-au dus în afara sălii de bal.

       Două conducătoare venerate de tot Kratosul, m-au ajutat, pe mine, Thea. Sună bizar.

— Din sutele de oameni care dansau și petreceau de zor, chiar niciunul nu mi-a văzut starea? întreb pufnind.